„O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu.” – Lucius Apuleius
Conform teoriei oficiale, civilizația egipteană este a doua apărută în lume, după cea sumeriană. În jurul anului 3.100 î.e.n., Men / Menes sau Narmer a unificat Egiptul Inferior cu cel Superior, devenind primul faraon al întregii țări și, bineînțeles, întemeietorul primei dinastii.
Cercetătorii, în special egiptologii, se încăpățânează să ignore ceea ce egiptenii antici ne-au transmis prin mai multe surse, cum ar fi scrierile preotului Manetho, ale istoricului grec Herodot, Papirusul Torino sau Piatra Palermo: până la unificarea Egiptului de către primul faraon, țara a fost condusă de două dinastii de zei, una de semizei și una tranzitorie umană.
Despre religia egiptenilor, istoricul Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică. Egiptenii îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”, un nume identic cu „igigi” al sumerienilor.
Fiecare oraș important avea propriii „ntr” și mituri, însă zeii erau doar în aparență diferiți. Este posibil ca numele lor să provină din cel al lui Anșar, tatăl lui Anu în miturile akkadiene. Cum numele lui Anșar se scria „nșr” (în limbile semitice nu se scriu vocalele, ci doar consoanele), iar litera egipteană „ț” este echivalentă cu semiticul „ș”, Anșar devine în hieroglifele egiptene „nțr”, care a fost transformat apoi în „ntr” și citit „neteru” / „neter”.
Heliopolis, cel mai important centru religios al Egiptului, venera Marea Eneadă, formată din Ra, Șu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Seth, Isis și Nephtys. Ra sau Re, Soarele, era conducătorul panteonului. Zeul-soare, prezent în majoritatea culturilor, semnifică funcţia de zeu conducător. Aşa cum Soarele se află în centrul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel zeul conducător se afla în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Deşi egiptologii au încercat să traducă numele zeului în diferite moduri, adevăratul sens se găseşte în sumeriană, unde printre multiplele sensuri ale cuvântului „ra” se află și cel de „conducător”.
Egiptenii l-au numit „Conducătorul” pe zeul din fruntea panteonului lor, atribuindu-i totodată și funcţia de zeu-soare, care să-i întărească autoritatea. Terminaţia „ra” se întâlneşte în numele multor zeităţi cu funcţii de conducere din diverse culturi. De exemplu, Indra este regele zeilor în hinduism. Numele său se traduce corect „conducătorul Indiei” sau „conducătorul Văii Indusului”.
În Egipt, Amon-Ra nu reprezintă combinarea a două zeităţi rivale, aşa cum interpretează egiptologii. Cum cuvântul „amon” înseamnă „ascuns”, Amon-Ra era epitetul zeului considerat de egipteni „conducătorul ascuns”. Născut din oceanul Nun (haosul primordial), Ra era reprezentat ca un om cu cap de şoim, simbolul său fiind obeliscul. Cultul său a fost atestat pentru prima oară în jurul anului 2.865 î.e.n., în numele faraonului Reneb din Dinastia a II-a. A crescut în influenţă în timpul Dinastiei a V-a, când trei dintre faraonii acestei dinastii s-au declarat fiii săi.
Principalul centru de cult al lui Ra era numit de greci Heliopolis, de evrei şi de asirieni On iar de egipteni Iunu sau Anu. Numele Anu dovedeşte că egiptenii îl identificaseră pe Ra al lor cu zeitatea supremă din Mesopotamia, ceea ce se observă şi din numele zeiţei Anukis (Anuket în egipteană), care a fost tradus ca „fiica lui Ra”, deși nu numele lui Ra apare în cel al zeiţei, ci al lui Anu. Zeul Inpu a fost numit de greci Anubis, adică „de două ori Anu”.
În Cartea Morţilor se spune că Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului: Hu („autoritate”) şi Saa („intelect”). Cei doi copii astfel născuţi sunt de fapt cei doi fii ai lui Anu, Enlil (autoritarul rege al Pământului) şi Enki (zeul inteligenţei şi al înţelepciunii). Un alt mit egiptean spune că primii copii ai lui Ra au fost Șu (aerul cald) şi Tefnut (umezeala). Din nou îi întâlnim pe cei doi fii ai lui Anu: Enlil (zeul aerului) şi Enki (zeul apelor).
În Textele Sarcofagelor e scris că Ra şi-a pierdut barba în „ziua răzmeriţei” iar în Cartea Morţilor că i-a nimicit pe „Copiii Revoltei”. Nu s-au păstrat legende care să explice despre ce revoltă este vorba, însă se pare că este aceeaşi despre care aminteau mesopotamienii: răscoala lui Enki și a zeilor decăzuți Igigi împotriva lui Anu și Enlil. La sumerieni, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, Inanna, a devenit consoarta lui An. Egiptenii au păstrat un mit asemănător în care Ra, fiind supărat, a fost înveselit de fiica sa, Hathor (zeiţa iubirii), după ce aceasta a dansat goală în faţa lui, apoi a început să-l gâdile. Nu ştiu ce au înţeles egiptenii antici din această poveste, dar când o zeiţă goală îl pipăie pe bătrânul Ra și îi dansează provocator, iar el iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar.
În religia heliopolitană, Geb sau Keb era zeul Pământului. Conducător primordial al Egiptului, era reprezentat iniţial ca un bărbat cu barbă, mai târziu fiind înfăţişat ca berbec, taur, crocodil sau bărbat cu cap de şarpe. În unele mituri chiar este numit „tatăl şerpilor”.
La Heliopolis i s-a atribuit ca soţie Nut, zeiţa Cerului. A fost asociat cu vegetaţia dar şi cu Lumea Subterană. Numele său, care înseamnă în egipteană „pământ”, provine din cuvântul sumerian „gi”, ce are aceeaşi semnificaţie. Ca zeu al Pământului, reprezentat ca şarpe, crocodil sau berbec, asociat cu lumea subterană, Geb („Pământul”) este sumerianul Enki („Domnul Pământului”). Sora şi soţia sa, Nut, zeiţa Cerului, este aceeaşi Ninhursag, cea supranumită adesea „Regina Cerului”.
În miturile vechi Geb era Enki, însă în cele mai noi se pare că l-a înlocuit pe Ra / Anu. Dacă în Mesopotamia cei mai importanți zei erau copiii Cerului și ai Pământului (An și Ki), egiptenii au adoptat și ei aceeași credință. Geb, personificarea Pământului, și Nut, zeița Cerului, au avut patru copii, deveniți cei mai importanți pentru egipteni: Osiris, Seth, Isis și Nephtys.
Primul dintre ei era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia spuneau că numele grecesc al zeului înseamnă „cel cu mulţi ochi”, fiind format din „os” = „mulţi” şi „iris” = „ochi”. Însă traducerea lor nu este una exactă, Osiris însemnând de fapt „ochiul deschis” („os” = „deschis”, „iris” = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris, primul conducător al Pământului, a fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat tronul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Fiul lui Osiris și Isis, Horus, a preluat tronul tatălui său după o îndelungată luptă cu unchiul său uzurpator. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi uneori cu o coroană în forma Lunii. Luna şi berbecul sunt simboluri ale zeului sumerian Enki, de asemenea fiu al divinităţii ce simboliza Cerul.
Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu sunt aproape identice, ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, au încercat să-l determine pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Soţia lui Osiris era numită de greci Isis (Asta în egipteană), al cărei nume a fost format prin dublarea primei silabe a numelui akkadian al zeiţei Iştar, consoarta lui Ea / Enki. Numele ei egiptean, Asta, provine din același nume akkadian.
Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”), Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă în mod simbolic pe fiul lor, Horus, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei akkadiene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk. Iar coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri ori viţei nu reprezintă altceva decât semiluna, simbolul principal al familiei lui Enki.
Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris chiar i-a făcut să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei.
Soţia sa, Isis, le-a dat muritorilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. În Despre Isis şi Osiris, istoricul Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate cu gândirea şi înţelepciunea, spre deosebire de cele puternice şi violente ale Soarelui. Ba chiar este numit „domn al coarnelor Lunii” în Cartea Egipteană a Morţilor.
Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice.
În Mesopotamia, Enki este cel care stăpânea magia la perfecţie. În Cartea morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. În Sumer, Enki avea titlul de Mare Prinţ. Numele egiptean al lui Osiris, Asar, nu este decât unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, adică „Prințul apelor”. În capitolul 183 al Cărţii Morţilor, Osiris este numit „un-nefer”, adică „cel frumos”, epitetul lui Enki ca Dumuzi / Tammuz. Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau oceanul, Enki fiind în Mesopotamia zeul apelor. Chiar dacă în mod convențional Geb și Nut erau părinții lui Osiris, Ra este tatăl acestuia pentru Plutarh. Iar Ra, așa cum am văzut, era An al sumerienilor, tatăl lui Enki.
Deși mesopotamienii au încercat din răsputeri să-l prezinte pe Enki într-o lumină pozitivă, latura sa malefică reiese din ipostaza demonului Pazuzu. Egiptenii au încercat același lucru cu Osiris, însă de la ei ne-au rămas mai multe detalii despre adevăratul chip al primului conducător al planetei noastre. Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că Enki a fost privit inițial ca o zeitate pozitivă şi mai târziu negativă, probabil după răzvrătirea împotriva tatălui său, alături de zeii Igigi.
Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga, iar estul dreapta. În Textele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris, că emanaţiile sale distrug sufletele păcătoşilor, iar Thoth afirmă că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi și au inventat demonii (capitolul 175). Deşi de cele mai multe ori Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel, Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor preferat. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la un conducător diabolic al infernului, diferit de binefăcătorul omenirii, așa cum ne este prezentat de către adepții săi.
Dovezi concrete ale mitului osirian avem din timpul ultimului faraon al dinastiei a V-a, Djedkare Izezi, care a domnit între 2.414 – 2.375 î.e.n. Dacă Enki / Osiris într-adevăr s-a răzvrătit împotriva tatălui său, înseamnă că îl putem întâlni în religiile egiptene sub altă identitate înainte de această perioadă. Într-adevăr, un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii, este Denwen. Tot ce ştim despre el este că a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi și a fost contracarat de către un rege.
Probabil Denwen este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu considerat demon, personificarea întunericului, haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Apophis are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon și mai este numit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea morţilor, el locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, printre care și Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă zilnică nu este decât o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra, întocmai precum Kumarbi pe Anu la hitiți.
Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Enki și Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis în lumea subterană pe Enki, fratele său mai mare, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi etichetat ca zeul haosului şi al răului. Însă mitul original dovedeşte contrariul.
Zeul furtunii şi al deşertului, considerat inițial o entitate benefică, Seth (numit și Set, Seteș, Sutekh, Setekh sau Suty), era cel care a luptat alături de Ra împotriva şarpelui uriaş Apophis. În secolul al XXI-lea î.e.n., la sfârşitul Dinastiei a VI-a, odată cu apariţia cultului lui Osiris, Seth a fost discreditat, fiind transformat de adepţii lui Osiris într-un demon. Însă faraonul Nehsy din Dinastia a XIII-a i-a reabilitat zeului imaginea, în secolul al XVII-lea î.e.n. Seth are ca simbol un animal neidentificat, ce pare a fi un măgar.
Ca zeu al furtunii, ce reprezenta estul (dreapta) şi Soarele, în timp ce fratele său mai mare avea ca simboluri vestul (stânga) şi Luna, Seth este sumerianul Enlil. Dacă mesopotamienii credeau că Enki, primul conducător al Pământului, „dormea” în lumea subterană, unde a fost trimis de către fratele său mai mic, care i-a luat tronul, fiind urmat la domnie de către Marduk, fiul lui Enki, egiptenii erau mai direcți. Pentru ei, Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, care i-a luat tronul, fiind urmat de Horus, fiul lui Osiris.
Fiul lui Osiris și Isis era numit de egipteni Heru, Haru („şoimul”), Hor sau Har-Si-Ese („Horus, fiul lui Isis”), tradus de greci ca Horus. Egiptenii îl mai numeau Hopasherd („Horus copil”) iar grecii Harpocrate. Soţia sa se numea Hathor („casa / soţia lui Horus”). După ce Seth l-a ucis pe Osiris, luându-i tronul, Horus s-a luptat cu el pentru supremaţie, reușind în final să învingă și să moștenească astfel tronul tatălui său. Papirusul lui Hunefer spune că lui Horus nu i s-a dat doar tronul Egiptului, ci suveranitate asupra întregii lumi. După cum am văzut deja, Osiris era Enki la sumerieni iar Seth, Enlil. Pe lângă funcţia de zeu al Cerului, Horus mai era şi zeul războiului, întocmai ca Marduk. Prin urmare, Horus, fiul lui Osiris, este Marduk, fiul lui Enki. În ambele mituri, Osiris / Enki a condus Pământul, fratele său, Seth / Enlil l-a detronat, cedându-i mai târziu locul lui Horus / Marduk, care a devenit stăpânul lumii. Chiar dacă din Mesopotamia nu a supraviețuit vreun mit care să descrie o luptă directă dintre Marduk şi Enlil, ca la egipteni, putem presupune că acesta din urmă nu a renunţat la tron pe cale paşnică.
Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” („haru” în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „Șoimul cel bătrân”.
Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „Șoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul Lunii, ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna / Enki. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth, iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis.
Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi „Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. Însă în mitul original, Hathor era mama lui Horus. Ea i-a cedat locul lui Isis odată cu apariția cultului lui Osiris, fiind nevoită să se mulţumească cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus: din fratele lui Seth în mitul original, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.
Împărțiriea de către Geb a Egiptului între cei doi fii (cel Superior lui Seth / Enlil și cel Inferior lui Horus / Enki) nu simbolizează decât domeniile celor doi frați. Casa lui Enlil era Cerul, prin urmare a primit Egiptul de Sus, iar cea a lui Enki era lumea subterană, revenindu-i astfel în mod simbolic Egiptul de Jos. Această împărțire simbolică nu se găsește la egipteni doar în acest mit. Pentru ei, zeița-cobră Wadjet era protectoarea Egiptului Inferior, în timp ce zeița-vultur Nekhbet ocrotea Egiptul Superior. Cum simbolul familiei lui Enki era șarpele, iar al familiei lui Enlil era vulturul, cele două zeități protectoare ale Egiptului simbolizează, de asemenea, domeniile celor două clanuri divine.
În Khmun (numit Hermopolis de greci) era venerată Marea Ogdoadă, în fruntea celor opt zei aflându-se Thoth / Djeheuty. Zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt, era patronul scribilor şi zeul cunoaşterii, inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Era scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoştea ştiinţa vindecării. Preotul Manetho, citat de neoplatonicianul Iamblichus, scria că Thoth înțelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească”. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea morţilor, unde este numit și „fiul lui Aner”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra, care îl conține chiar pe cel sumerian. Printre epitetele lui Thoth se numără „Cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (un nume alternativ al Heliopolisului). Consoarta sa era Nehmatauay ori Ma’at. Se spune că Thoth controla minele de turcoaz din Sinai („Sin al meu”), peninsulă care reprezenta teritoriul lui Sin, zeul akkadian al Lunii, identificat deja cu Enki. Ca zeu al Lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, Thoth este fără îndoială sumerianul Enki.
De altfel, scriitorul Graham Hancock remarca același lucru în Fingerprints of the Gods („Amprentele zeilor”): „Thoth seamănă mult cu predecesorul său, Osiris, marele zeu din Textele Piramidelor și cel de-al patrulea faraon divin al Egiptului”. Egiptologul britanic Walter Brian Emery observa în Archaic Egypt („Egiptul arhaic”) că egiptenii și sumerienii adorau zeități lunare practic identice: Thoth și Sin. Iar eminentul egiptolog Sir Ernest Alfred Thompson Wallis Budge scria în From Fetish to God in Ancient Egypt despre aceiași zei: „similitudinile dintre cei doi zei sunt prea mari pentru a fi accidentale… Ar fi greșit să spunem că sumerienii au împrumutat de la egipteni sau egiptenii de la sumerieni ci, mai curând, intelectualii ambelor popoare și-au împrumutat sistemele teologice dintr-o sursă comună, excepțional de veche”.
Pe lângă acest Thoth, se pare că mai exista o divinitate cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul era zeul suprem al orașului Hermopolis, conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a creat singur prin gândire, inventatorul religiei și al astronomiei, nimeni altul decât Enki.
Cel de-al doilea Thoth a devenit zeul scribilor, mediatorul conflictelor dintre zei, creatorul alfabetului și al scrisului, scribul lui Osiris în lumea subterană. Aspectul său fizic era diferit de al primului, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis. Primul Thoth era zeul Lunii, iar al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, inventând astfel anul solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 zile ale anului solar. Acest al doilea Thoth nu poate fi decât Nabu, fiul, ministrul, moștenitorul și scribul lui Marduk, zeul scrisului, al înțelepciunii şi uneori al apelor şi al fertilităţii câmpurilor. Ultimele atribute au fost moștenite de Nabu de la bunicul său, Enki, la fel cum al doilea Thoth le-a moștenit pe cele ale primului.
Grecii din Alexandria l-au combinat pe Thoth cu zeul lor, Hermes, rezultând Hermes Trismegistus („de trei ori mare”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asclepius și Corpus Hermeticum. În cel din urmă, Hermes Trismegistus este descris ca un om care a devenit zeu sau ca un om ce era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Nabu. În Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), se spune despre Hermes Trismegistus că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unul dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes.
Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. În acest citat regăsim ambele zeități numite de egipteni Thoth, adică atât pe Enki, cât și pe Nabu, dar și dovada că cel de-al doilea a primit numele primului. Remarcăm și că este numit „unul dintre cei șapte Veghetori”, pasaj care ne amintește atât de cei șapte mari zei ai mesopotamienilor, cât și de funcția de Veghetor pe care o întâlnim și la „ochii Pământului” Igigi din Mesopotamia, și la „ochiul deschis” Osiris, dar și la zeitățile ce ocupau funcția de „Ochi al lui Ra” (cum ar fi Sekhmet, Hathor, Bastet, Wadjet și Mut) sau „Ochi al lui Horus”.
Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar / Seker a fost considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah al Memphisului, atribuindu-i-se drept consoartă zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimele cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era un nume alternativ al celui mai popular zeu din religia egiptenilor.
La Memphis şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Sokar, noua zeitate, Ptah-Sokar, fiind considerată o divinitate a lumii subterane.
În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Sokar-Osiris.
Conform Pietrei Șabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a făcut același lucru cu Sumerul. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki.
Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti.
Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi piele verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos, iar în latină Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „Domn al adevărului”. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era „Ptah nefer-her” („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi mesopotamianul Dumuzi / Tammuz. Prin urmare, dacă Ptah este Enki / Osiris, soția sa, Sekhmet, nu poate fi decât Ninhursag / Isis iar fiul lor, Nefertum, Marduk / Horus.
Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din cele ale altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.
Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerată iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociată cu Osiris. Pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis erau diferite nume ale lui Apis. Geograful Strabon (63 î.e.n. – 26 e.n.) scria în Geografia despre templele orașului Memphis: „unul dintre ele este închinat lui Apis, care este același cu Osiris”. Iar în 1857, Auguste Mariette nota în Le Sérapéum de Memphis, referindu-se la cavourile pe care le-a descoperit în Saqqara: „optsprezece statui cu cap de om, purtând inscripția «Osiris-Apis, Marele Zeu, Stăpânul Veșniciei», erau împrăștiate de jur-împrejur”. Ceea ce demonstrează cât se poate de clar adevărata identitate a lui Apis.
Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului.
Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „Olarul divin” sau „Domnul care a creat lucrurile din el însuşi”.
În Elephantina, consoarta sa era Satis iar fiica lor, Anuket (numită de greci Anukis). Deși era considerat ba (suflet) al zeului-soare Ra, la Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Șașotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil, el şi zeiţa Neith fiind consideraţi zeii creatori și părinţii lui Ra, numit aici şi Khnum-Re.
Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu al apelor, cu cap de berbec, creator al oamenilor, Khnum nu poate fi decât Osiris / Ptah / Enki. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).
Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa-peşte Hatmehit, şi cu fiul lor, Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului.
Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În Papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, ceea ce îl identifică cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al lui Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.
Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.e.n., era oraşul zeului Amon („cel ascuns”), cel supranumit „Regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Numele său provine din anagramarea akkadianului Anum, unul dintre numele alternative ale zeului suprem An / Anu. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris, iar acesta, alături de coarnele de berbec şi apa, îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era echivalat cu Ptah, în templul lui Amon de la Karnak descoperindu-se chiar statuia lui Ptah.
Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este Enki al sumerienilor sau Ea al akkadienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. În Cartea morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea, iar coarnele sale Luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. Prin analogie, Amaunet sau Mut sunt Isis, adică Ninhursag a sumerienilor, iar fiul lor, Khonsu, este tot Horus, adică Marduk. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.e.n., cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.
Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.e.n.), era zeul fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul Nou a fost echivalat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”).
Alteori Isis este consoarta lui Min, iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus (cel Bătrân) şi Amon, soț al lui Isis și tată al lui Horus (cel Tânăr), Min nu poate fi decât Osiris / Enki. Poziția mâinilor sale în reprezentările grafice este identică cu cea a lui Așșur în Asiria și Pazuzu în Mesopotamia, două dintre alter-ego-urile lui Enki.
Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat zeul din care s-a dezvoltat Osiris. Era reprezentat ţinând în mâini două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene a lui Osiris. În Textele sarcofagelor i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.
Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.
În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.
Cel mai vechi zeu-lună al egiptenilor era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri Luna, ibisul şi şoimul. Importanța lui în Egipt este dovedită prin prezența sa în multe nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună el este Osiris sau Thoth, ca şoim este Heru-Ur / Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth, adică nimeni altul decât Enki.
Isis, cea mai importantă zeiță a panteonului egiptean, a servit drept model pentru multe regine, precum Nefertiti, Hatșepsut sau Cleopatra. Soţie a lui Osiris și mamă a lui Horus, numele ei a fost tradus convențional prin „Tronul”. Pentru Diodor din Sicilia, Isis înseamnă „Cea veche”. În realitate, numele său a fost format prin dublarea primei silabe a numelui zeiţei akkadiene Iştar, de unde provine și numele ei egiptean, Asta. Herodot scria că în Busiris („Lăcașul lui Osiris”), capitala celei de-a noua nome, se afla cel mai mare templu al ei. Identificată cu Pământul, îi era atribuită steaua Sothis (Sirius), în timp ce Osiris era constelația Orion. Potrivit Papirusului Chester-Beatty, aflat în prezent la British Museum, Isis era „o femeie deșteaptă, mai inteligentă decât nenumărați alți zei… Nimic din cer și de pe Pământ nu-i era necunoscut”.
Conform lui Sir Ernest Alfred Thompson Wallis Budge în Egyptian Magic și The Gods of the Egyptians, Isis era pentru egipteni „tare de limbă”, adică stăpânea cuvintele puterii, „pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întreruprea în vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului”.
Ca soție a lui Osiris / Enki și mamă a lui Horus / Marduk, identificată cu Pământul, expertă în magie, Isis este sumeriana Ninhursag. Pe o stelă descoperită în 1850, ce se află astăzi în Muzeul Egiptean din Cairo, este scris că faraonul Keops a pus temeliile „casei lui Isis, stăpâna piramidei, lângă casa Sfinxului”.
Considerând piramidele niște munți artificiali în miniatură, epitetul „stăpâna Piramidei” seamănă izbitor cu numele Ninhursag, adică „Doamna Muntelui Înalt” (Marea Piramidă de la Giza poate fi considerată cel mai înalt munte artificial). Cea mai bună dovadă că Isis era venerată de întreg mapamondul, ascunsă sub diferite nume în diverse religii, ne este oferită de scriitorul latin Lucius Apuleius Platonicus, care a trăit în secolul al doilea.
În Metamorfoze el scria: „Putere unică, sunt slăvită de întregul univers sub mai multe forme, cu variate ceremonii religioase, cu mii de felurite nume. Frigienii, primii născuți pe Pământ, mă numesc zeița din Pesinunt și mama zeilor; atenienii de baștină mă numesc Minerva Cecropiana; ciprienii, care plutesc pe valuri, Venus din Pafos; cretanii iscusiți în aruncarea săgeților, Diana Dictynna; sicilienii, care vorbesc trei limbi, Proserpina Stigiana; locuitorii din Eleusis mă numesc Bellona, unii Hecate, alții Nemesis Rhamnusia. Dar aceia care sunt primii luminați de razele divine ale Soarelui, când începe să răsară, și ultimii când ele se apleacă spre orizont, locuitorii celor două Etiopii și egiptenii cei puternici prin străvechea lor știință, numai ei mă cinstesc cu slujbele sfinte și închinăciunile ce mi se cuvin, numai ei mă numesc cu adevăratul meu nume de regină, Isis”.
Bastet (numită și Bast, Baast, Baset sau Ubasti), zeița-pisică a egiptenilor, era protectoarea Egiptului Inferior. Prin al treilea mileniu î.e.n. era reprezentată ca leoaică sau ca femeie cu cap de leoaică. În primul mileniu î.e.n., când pisicile au devenit animale de companie în Egipt, Bastet a început să fie imaginată ca o pisică sau ca o femeie cu cap de pisică.
Fiică și „Ochi al lui Ra”, Bastet era zeița parfumurilor, a pisicilor și a familiei. Deși grecii au identificat-o cu Artemis a lor, egiptenii au echivalat-o cu Sekhmet, Tefnut, Mut, Hathor și Isis. În mod surprinzător, egiptologii i-au tradus numele prin „Cea a vasului de parfum”, deși interpretarea exactă este mai mult decât evidentă. Pentru oricine are minime cunoștințe de limbă egipteană, Baast sau Bast se traduce corect „ba (suflet) a lui Asta (Isis)”. Iar această interpretare o leagă de aceeași zeiță numită Ninhursag de sumerieni.
La Memphis și Theba, consoarta lui Ptah era leoaica Sekhmet. A fost identificată cu Mut, consoarta lui Amon la Theba, și cu Amaunet, cea a lui Amon în Hermopolis. Cum Ptah este Enki / Osiris / Amon, soția sa nu poate fi decât Ninhursag / Isis. În templul lui Ptah de la Karnak se afla o reprezentare a lui Sekhmet, deși principala zeiță a templului era Hathor, ceea ce ne duce cu gândul la Hathor din miturile originale, fiica lui Ra și mama lui Horus.
Dacă în Mesopotamia Ninhursag era adesea confundată cu fiica ei, ambele zeițe numindu-se adeseori Inanna / Iștar, același lucru s-a întâmplat și în Egipt cu Isis și Hathor. Zeiţă a iubirii, muzicii, bucuriei şi războiului, Hathor era mama lui Horus în mitul original, fiind înlocuită apoi cu Isis. De asemenea, ambele erau reprezentate cu capete de vacă. Prima Hathor, fiica și amanta lui Ra și mama lui Horus, era sumeriana Ninhursag ori egipteana Isis. A doua Hathor, soția lui Horus, o războinică feroce ce era cât pe ce să distrugă omenirea, este Ninsar / Iștar, sora și soția lui Marduk în Mesopotamia. Pentru a elimina confuzia dintre ele, în miturile în care apăreau împreună, cele două zeițe au fost numite ori Isis și Nephtys, ori Bastet și Hathor. Din nou întâlnim o confirmare a miturilor sumeriene: dacă Enlil s-a culcat cu Iștar / Ereșkigal, astfel născându-se Namtar, zeul morții, în mitul lui Seth și Nepthys ea era soția lui. Și aici zeița a dat naștere zeului morții, numit de greci Anubis. Unii cronicari, precum Plutarh, l-au considerat însă pe Anubis fiul lui Osiris, care și-a confundat soția, pe Isis, cu Nephtys.
Inpu, numit Anubis de către greci, era unul dintre cei mai îndrăgiți zei ai egiptenilor. Conform unei tradiții, Anubis era fiul lui Ra și Nephtys. La Atfih, părinții săi erau Mnevis și Hesat. Pentru Plutarh, Osiris și Nephtys erau părinții zeului-șacal, iar în Textele Sarcofagelor, mama zeului era Hesat ori Bastet. Cu formă de șacal sau doar cu cap de șacal și corp de om, Anubis avea ca epitete „Khenty-Imentiu” („Primul dintre cei din asfințit”), „Tepy-dju-ef” („Cel care se află pe muntele său”) sau „Neb-ta-djeser” („Domn al pământului sacru”). În perioada greco-romană se credea că Anubis aduce lumină rasei umane și contribuie la viitorul ei fabricând filtre de dragoste eficiente.
Era reprezentat cu partea inferioară a corpului în formă de șarpe. În epoca piramidelor era înfățișat ca un șarpe ce domnea asupra Heliopolisului. Zeul originar al morții, a fost înlocuit în timp cu Osiris. La fel ca în cazul lui Thoth sau al lui Horus, și aici întâlnim două zeități cu același nume. Zeul-șarpe al morții, care aducea lumină rasei umane, „primul dintre cei din asfințit” (adică de stânga), fiul lui Ra, era cel numit Enki de sumerieni. Noul Anubis, cel devenit fiul lui Osiris, era Namtar, zeul morții în Mesopotamia. La un moment dat, Anubis a ajuns să se confunde cu Horus / Marduk. Cei doi nu apar niciodată împreună în mitologia egipteană, ci doar în unele reprezentări grafice. La fel ca în Mesopotamia, unde Nergal era aspectul negativ al lui Marduk, Anubis a devenit latura întunecată a lui Horus.
Zeiţa sumeriană Qeteș a fost adoptată de egipteni din religia canaaniană. Alte nume ale ei erau Quadșu, Qudșu, Qodeș, Qadeș, Qadașu, Qadeșa, Qedeșet, Kedeș şi Kodeș, toate provenind din rădăcina semitică Q-D-Ș, ce înseamnă „Sfânta”. Qeteș este numită „amanta zeilor” (la fel ca Inana / Iştar), „stăpâna stelelor din cer”, „mare magiciană, amanta stelelor” („mare magiciană” era titlul lui Isis), „iubita lui Ptah” (titlul lui Sekhmet), „Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathor şi Sekhmet).
Pe Stela lui Kaha din Dinastia a XIX-a, Qeteș apare goală, călărind un leu, flancată de doi zei, întinzând flori de lotus către egipteanul Min (zeul fertilităţii) şi şerpi către canaanianul Reșep (zeul războiului). Cei doi zei nu sunt doar soţul şi fiul ei, ci și simboluri ale celor două aspecte ale zeiței. Era reprezentată întocmai ca Inanna / Iștar în Mesopotamia, iar în soțul și fiul ei îi recunoaștem cu ușurință pe Enki și pe Marduk. Prin urmare, Qeteș nu poate fi decât Ninhursag.
Pentru egiptenii antici, cel puțin după părerea egiptologilor, Soarele avea trei nume: Atum (sau Atem) la răsărit, Ra la amiază și Khepri (ori Khepra) la asfințit. Deși aceasta este părerea convențională a egiptologilor, e posibil să nu fie vorba despre o zeitate cu trei nume, ci de trei divinități-soare (conducători). Pentru popoarele din Mesopotamia, Consiliul Zeilor era prezidat de Anu. La dreapta lui stătea așezat fiul său mai mic, Enlil, iar la stânga se afla Enki. Dreapta și stânga nu erau doar locurile ocupate de acele zeități, ci și modul inițiaților de a descrie binele și răul. Soarele în poziție centrală, Ra, este Anu în Consiliul Zeilor. Atum de la răsărit este zeul din dreapta sa, Enlil, iar Khepri de la apus cel din stânga, Enki. Aton / Aten, zeul faraonului Akhenaton, provine din Atem / Atum. Primul templu al lui Aton a fost construit la Zarw, acolo unde principala zeitate era Seth, iar Atum și Seth sunt două dintre numele sumerianului Enlil. Când Akhenaton a impus cu forța cultul lui Aton, interzicând venerarea celorlalte zeități egiptene, inamicul public numărul 1 a devenit Amon / Enki. Astfel, putem concluziona că lupta dintre faraon și preoțimea de la Theba nu era doar una pentru putere, ci și o continuare a luptei dintre cei doi zei frați, prin adepţii lor.
Zeița creatoare în Sais, unul dintre cele mai vechi orașe egiptene, era Neith, Nit, Net sau Neit, ce avea epitetul de „Stăpână a Cerului, Conducătoare a săgeților”. Era asociată cu Cerul nevăzut și infinit, spre deosebire de Nut, care îl reprezenta pe cel vizibil. Din epoca predinastică până în Dinastia a VI-a era numită „Deschizătoarea de drumuri”.
Este considerată cea mai veche zeiță, despre care se spunea că era „născută prima, în vremea când nu existau nașteri”, după cum nota George St. Clair în Creation Records Discovered in Egypt din 1898. Arheologul Flinders Petrie afirma că simbolurile ei se găseau încă din Egiptul predinastic. În cel de-al VI-lea secol î.e.n., Neith era considerată inventatoarea nașterilor, zeița războiului și a vânătorii, despre care se credea că păzește corpurile războinicilor după moarte, unul dintre simbolurile ei fiind două săgeți încrucișate pe un scut. La Esneh se credea că ea este cea care a apărut în apele primordiale pentru a crea lumea, nu Ra. După ce a scos pământul din apele oceanului cosmic, a dat naștere unui număr de 30 de zei. Deoarece a născut singură, fără ajutor masculin, era numită „Zeița-mamă fecioară”. Cei mai cunoscuți fii ai săi erau Sobek, Ra și Apophis. Neith era reprezentată ca o femeie ce purta coroana roșie a Egiptului Inferior, ținând în mână un arc cu săgeți sau un harpon. De multe ori purta sceptrul regal și ankh-ul (simbolul vieții). În timp a devenit personificarea apelor primordiale ale creației.
Într-o inscripție menționată de Barbara S. Lesko în The Great Goddesses of Egypt (1999) este numită „Zeiță unică, misterioasă și mare, care a ajuns să existe la început și a cauzat totul să existe (…) mama divină a lui Ra, care strălucește la orizont”. Într-adevăr, este înconjurată de mister, ținând cont că, deși era creatoarea lumii, lipsește din mituri, singurul său rol fiind cel de mediator al războiului dintre Horus și Seth. Se pare că misterul a înconjurat-o dintotdeauna, ceea ce reiese dintr-o inscripție din templul său din Sais: „Eu sunt tot ce a fost şi tot ce va fi. Până acum niciun muritor nu a reuşit să ridice vălul care mă acoperă”. Ceea ce ne determină să încercăm să i-l ridicăm, măcar parțial. Prima zeiță, mama zeilor și a Universului, personificarea apelor primordiale, nu poate fi decât Tiamat / Omoroca din Babilon sau Namma / Nammu a sumerienilor. Iar Nu / Nun („Abisul”), oceanul primordial din care Neith a creat lumea, supranumit „Tatăl zeilor”, este Abzu / Apsu („Abisul”) al mesopotamienilor. Chiar dacă lipsește aproape complet din miturile tuturor acestor trei culturi, ceea ce îi adâncește misterul, Neith / Namma / Tiamat este cea mai importantă zeitate, creatoarea întregii lumi.
Pe Neith o întâlnim și sub aspectul lui Ma’at, principiul adevărului, echilibrului, ordinii, legii, moralității și dreptății. Cea mai veche menționare a ei, în Textele Piramidelor, o consideră o normă ce trebuie respectată de societate și de natură. Ca zeiță, ea era cea care a stabilit ordinea Universului la momentul creației, mersul stelelor, anotimpurile, destinele zeilor și muritorilor, dar și cea care avea grijă ca lumea să nu se întoarcă în haosul din care s-a născut. Era reprezentată ca o femeie tânără, ce ținea sceptrul regal într-o mână și ankh-ul în cealaltă, cu aripi pe fiecare mână și o pană pe cap. În împărăția lui Osiris, la judecata morților, pana ei era măsura care determina greutatea sufletelor. Mai târziu, când tuturor zeițelor le-a fost atribuită câte o pereche masculină, Thoth a fost considerat soțul ei iar Ra tatăl. Această ipostază o echivalează cu Ninhursag, deși originala Ma’at era zeița primordială Neith / Namma / Tiamat.
Un alt aspect al ei, mai puțin cunoscut, pare a fi Heka, personificarea magiei. Era reprezentată ca un bărbat ce sugruma doi șerpi uriași încolăciți, considerat fiul lui Atum sau al lui Khnum. Heka este cuvântul egiptean care desemnează magia, însă tradus literal înseamnă „activarea Ka-ului”, care era esența vieții pentru vechii egipteni. În Textele Sarcofagelor se spune că Heka exista „înainte ca dualitatea să ia ființă”, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba decât despre ființa primordială, creatoarea vieții, adică Neith. Iar acei doi șerpi încolăciți pe care îi sugruma reprezintă dualitatea despre care vorbeau Textele Sarcofagelor. Magia, adică Heka, era parte importantă din viețile egiptenilor antici, pentru care religia se împletea întotdeauna cu viața de zi cu zi.
Se folosea ca formă de protecție împotriva zeităților supărate, a fantomelor, a demonilor și a vrăjitorilor care cauzau boli, accidente, sărăcie și sterilitate. Medicina era și ea privită ca o formă de magie, prin urmare preoții lui Heka îndeplineau și rolul de doctori. Ritualurile magice amestecate cu practicile medicale reprezentau o formă de terapie atât spirituală, cât și fizică. Prin urmare, Heka făcea parte din viețile egiptenilor mai mult decât alte divinități.
Din păcate, nici din vechile religii egiptene nu ne-a rămas mare lucru, iar ceea ce s-a păstrat a fost interpretat de egiptologi de cele mai multe ori eronat. Avea dreptate scriitorul latin Lucius Apuleius când spunea: „O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu”.
Cu tot zidul de ignoranță pe care ni l-au ridicat în fața ochilor majoritatea „specialiștilor” egiptologi, am reușit să descifrăm câteva dintre secretele Egiptului antic, așa cum ne-au îndemnat chiar ei, vechii egipteni, în ceea ce ar putea reprezenta un adevărat testament al lor, consemnat în Papirusul Anana: „Citiți voi, copii ai viitorului, și aflați secretele trecutului, atât de îndepărtate de voi, dar atât de aproape prin adevărul lor”. Iar secretele egiptenilor ne-au ajutat să completăm miturile incomplete mesopotamiene.
Astfel am putut afla că Enki a fost într-adevăr primul conducător al planetei noastre, care a fost închis în lumea subterană de către fratele său, Enlil, cel care i-a luat tronul. În cele din urmă, fiul lui Enki, Marduk, a primit conducerea Pământului după un îndelungat război cu unchiul său. Pentru a descoperi și celelalte piese lipsă din uriașul puzzle al istoriei Pământului, nu ne rămâne decât să continuăm decodificarea miturilor culturilor străvechi.
---------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
multe informatii false din pacate, in acest articol de altfel interesant
RăspundețiȘtergere