Tablitele cerate. Roșia Montană, Alba. Enigma Tablitelor cerate. Falsuri, afaceri dubioase, furt de artefacte unice!

Roșia Montană (în germană Goldbach, în maghiară Verespatak, în latină Alburnus Maior) este o localitate minieră din Munții Apuseni, județul Alba, Transilvania, România.

Este situată în Valea Roșiei, străbătută de râul Roșia. Râul Roșia este bogat în minerale, în special fier care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei în română și maghiară. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani ce a dus la distrugerea pânzei freatice; conținutul apei depășește de 110 ori limita legală la zinc, de 64 de ori la fier și de 4 ori la arsenic, ceea ce o face nepotabilă.

Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu și este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria.Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și ...

25 de table de ceară.

Deasupra galeriei principale „Sf. Cruce” din Orlea, cota +714 m, a fost identificat un grup de lucrări miniere romane inundate cu apă şi umplute cu nămol. În perioada anilor 1973–1975, s-au executat amenajări în subteran şi la suprafaţă care au fost terminate în anul 1976, când lucrările miniere romane din masivul Orlea au devenit accesibile publicului, prin incinta complexului muzeal.

La suprafaţă este zidit un portal din bolţari de beton, prin care se face accesul în subteran. Deasupra intrării este săpată în beton inscripţia ALBURNUS MAIOR – denumirea în limba latină a localităţii ROŞIA MONTANĂ. În stânga intrării este redat conţinutul original al tăbliţei cerate nr. 18, datată 6 februarie 131 e.n., iar în dreapta, pe scurt, conţinutul acesteia. În această tăbliţă cerată, care este un contract, se menţionează denumirea localităţii ALBURNUS MAIOR ceea ce reprezintă prima atestare scrisă a localităţii Roşia Montană.

După deschiderea uşii metalice, se intră într-o galerie de 3 m lungime iar în continuare, se coboară pe un plan înclinat de 330, amenajat cu 157 de trepte, în lungime de 53 m, prevăzut cu „mână curentă”. Pe verticală, la baza planului înclinat, se coboară 25 m, iar în continuare, până la capătul lucrărilor, diferenţa creşte până la 100 m.

Cu această galerie au fost intersectate mai multe filoane aurifere, marcate pe pereţii acesteia cu mici scobituri, unele au fost deschise, pregătite şi exploatate în funcţie de conţinutul în aur.

Tablitele cerate de la Roșia Montană, Alba .

Roșia Montană constituie o comoară nu numai în aur, dar și pentru istoria Europei. Atât de puțin mediatizate, tăblițele cerate găsite întâmplător în galeriile de mine reprezintă o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susțin că romanii au venit în Dacia aducând germenii culturii latine din care a luat ființă poporul român, sau că dacii nu exploatau aurul în galerii și nu știau să-l prelucreze, deci niciun tezaur găsit pe aceste meleaguri, nici faimoasele brățări de aur, nu pot fi dacice.

Tăblițele cerate demonstrează că minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca și ”autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau foarte bine cu romanii în limba latină priscă sau ”vulgară”. În tăblițe se stipulează clar că, deși aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” - ”nu știa a scrie literele” -, ei se înțelegeau verbal asupra obiectului contractului. Și asta în anul 131 (după cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naște o întrebare legitimă: când anume învățase neamul trac limba latină priscă? Cât despre vechimea exploatării în subteran, datările cu C14 au adus dovezi indubitabile că dacii extrăgeau aurul cu 300 de ani înainte de a fi parțial cuceriți de romani și că aceștia nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci. Roșia Montană, după explorări care durează din 1999, încă este o sursă inepuizabilă de istorie adevărată, nefalsificată, care supără pe mulți academicieni. Și încă rezervă surprize ca cea de la Neagra, unde, într-o neînsemnată vâlcea şi într-un mic pârâiaş, s-a descoperit aurul cel mai fin poate din toată lumea cunoscută, aur de 24 carate. Istoria tripticelelor ( cărți cu trei foi de lemn cerat legate între ele) de la Roșia Montană a fost povestită în detalii în cartea ”Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editată în 1926 la tipografia Ion C. Văcărescu.

Contracte în limba latină vulgară

S-au găsit 50 de piese, dintre care jumătate au fost distruse integral sau parţial, din nepricepere, ignoranţă, sau rea-credinţă, păstrându-se întregi sau părţi doar 25. Cele mai multe au fost scoase din țară și se află la Budapesta, Viena, Berlin. Prin conţinutul şi destinaţia lor, tripticele reprezintă contracte între ”proprietari” de mine romani și ”arendași”- băieşi pricepuți -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar - cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate - o listă de bucate pentru un ospăţ al unui colegiu de meseriași, contracte de vânzare - cumpărare de sclavi și asocieri în vederea exploatării unor ”găuri de mină”. Am pus în ghilimele ”proprietari”, pentru că în tăblițe, formularea este deosebit de interesantă. Dăm un exemplu:

”Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”.

 Este cel puțin ciudat că Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde că aurofodina era a sa!

În anul 1873, cele 25 de tăblițe au fost publicate integral cu comentarii și ilustraţie grafică de către eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce susțin toți cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare şi de o foarte mare importanță, ele constituind o dovadă despre răspândirea limbii latine vulgare în secolul II d. Chr., despre scrierea cursivă în această limbă, până la descoperirea tăblițelor de la Roșia Montană cu totul necunoscută în lume. Iar faptul că aceste triptice au fost descoperite accidental, existând posibilitatea să existe multe altele ascunse în galeriile dacice, ar trebui să constituie un argument fundamental pentru oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanță culturală. Scrisul pe tăblițe cerate este socotit o invenţie grecească. Aristofan pomenea că atenienii își scriau contractele pe ceară, la fel ca în tăblițele cerate de la Roșia Montană.

Ascunse în subterane

Tripticele au fost semnalate prima oară în anul 1835, la Munchen, ca fiind găsite în minele de aur de la Roşia. Ele au fost descoperite accidental, uneori prin surparea unor galerii, în: minele numite Lărnic, unde, pe lângă tăblițe, s-a găsit şi un stil, pe care oamenii din zonă îl numesc condeiu și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paşti; în minele din Letea, unde, lângă triptice, a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barbă lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Cârnicul Mare, într-o odaie subterană, care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră (11 triptice); lângă Roşia Abrudului, în mina numită Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe, împreună cu obiecte casnice.

Povestea celor descoperite în minele Letea s-a păstrat în detalii. În anul 1788, un băieş căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de către Societatea Sf. Iosif , al cărei conducător (magister) era Paul Laurenţiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai ştie nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său Ștefan Lazăr, superintendentul Unitarilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreună cu o mulţiume de alte obiecte casnice. Ştefan Lazăr, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când a murit Ştefan Lazăr. Fiul său, Samuel, colecţionar de antichităţi, l-a cerut înapoi și i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vândut în anul 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Unul dintre acestea a ajuns și la Muzeului Naţional din Pesta, care l-a achiziționat cu preţul de 1000 florini.

Falsificarea grosolană

G. Popa-Lisseanu scria în ”Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a unor tăblițe: “Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se șteargă literele inițiale și, pe lângă unele vorbe barbare fără de niciun înţeles, scrise cu litere pseudo-scitice şi cursive neo-greceşti rău formate, au apărut numele mai multor eroi din migraţiunea huno-ungarică”, așa-ziși sclavi aduşi de romani pentru a munci în mine!. Timotheiu Cipariu, membru al Comsiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut două exemplare de astfel de tablițe falsficate, unul în original, altul în copie, amândouă comunicate de un profesor din Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat în mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly şi Letronne au publicat, pe bună dreptate, în Journal des Savants, nişte dizertații total nefavorabile despre tăblițele cerate, pronunţându-se în contra autenticităţii lor. Partea bună este că cei doi au devenit curioși cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales după ce, în 1875, tăblițe asemănătoare au mai fost descoperite într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, fiind toate chitanțe sub formă de diptice și triptice scrise cu acelaşi fel de litere, cursive, în latina vulgară . Acestea sunt anterioare tăblițelor de la Roșia Montană cu aproape un secol, dar împreună constituie singura dovadă a vechimii scrierii cursive în latina priscă, iar cele de la Roșia Montană sunt mult mai valoroase, pentru că ele nu sunt simple chitanțe, ci documente care oferă indicii neprețuite despre relațiile sociale dintre oamenii de rând, care constituiau o clasă aparte față de conducătorii vorbitori de limbă latină cultă.

Ciudățeniile lingvistice

Textul documentului în astfel de table cerate se scria de două ori, iar numărul sigiliilor martorilor numai într-un singur contract nu atinge cifra de şapte. În toate celelalte se pare că cei șapte martori erau obligatorii. Scopul dublei transcrieri era să se poată şti cuprinsul textului intern, fără a se desface sigiliile, iar scopul contactului era, după cum stipula cel ce le scria, să se fixeze şi în scris obligaţiunea verbală. Fiecare triptic este scris de aceeaşi mână de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor șapte martori obligatorii, deoarece, este specificat în contract, nici cei care susțineau că sunt proprietari, nici băieșii arendași, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu știau să scrie literele). O ”ciudățenie” a limbii latine vulgare utilizate în contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingviștii le consideră tipic românești. De exemplu, un martor la un contract de vânzare al unei femei, se subscrie cu formula segnai, în loc de signavi, adică perfectul simplu românesc sau ”oltenismul” semnai. În alte părți, găsim iarăși o formă ”autohtonă”, ”sieși”, scrisă ”sies” sau ”sues”. Și aici trebuie să amintim de toporul găsit pe Valea Mozacului, care poartă inscripția în limba latină priscă ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 î.Chr. Și atunci, cine pe cine a ”latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Roșia

 Montană se află și o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este încadrat de cuvintele ”IM” și ”PIO”, ”patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi la Tărtăria, sub numele de Șu, sau Șaue, fiind o divinitate al cărui simbol era soarele. El apare și pe monede dacice sub denumirea de Ianus. Isidor, în lucrarea sa ”Origini”, ne spune că ”limba priscă, adica limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, în timpul lui Ianus”. Iar limba latină cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina : “Isprăviți cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem înțelege cu poporul!”. Iată de ce tăblițele cerate descoperite și poate multe altele rămase prin galeriile din Roșia Montană sunt dovezi neprețuite că latina priscă se vorbea cursiv de către neamul trac, probabil cu diferențe mici de pronunție, după cum demonstrează ”greșelile gramaticale” din texte.

Protagoniștii contractelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo sută de nume sunt de origine romană, aceia care pretindeau că ”găurile de mină” pe care le închiriau erau ale lor. Cei mai mulți dintre ”arendași” erau băieși din tribul dalmat al Piruștilor, așezat în Roșia Montană în ”vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflăm că o sclavă Passima a fost cumpărată de ”Dasius Verzonis”, care ”pirusta e”. În Munţii Apuseni trăia un alt trib, al piruștilor daci. Se poate presupune că cele două ”neamuri” se aflau în bune relații. Alți băieși, vreo cincisprezece, au nume grecești și nu este exclus ca și aceștia să se fi avut bine cu dacii, așa cum s-au avut întotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tăblițe sunt ”barbare”, originare Daciei , dar și altor neamuri de traci, iliri îndeosebi. Este important să aflăm cine erau arendașii și cei care scriau contractele pentru romanii neștiutori de carte pentru a înțelege de ce documentele n-au fost ținute la centrul tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo unde se țineau socotelile referitoare la toate exploatările aurifere!

Afaceri dubioase

Istoricii susțin că minele ”romane” erau exploatate direct de către împărat, prin ”procuratori aurari”. Tăblițele ne spun că majoritatea procuratorilor erau doar niște liberți, dar de condiție mai bună. În afară de aceștia, exista o mulțime de ”particulari” romani, tot liberți, care pretindeau că stăpânesc ”gropi de aur”. Întregul personal al minelor era format din liberţi în funcţiile superioare, din sclavi în cele inferioare şi din băieși pricepuți, colonizați în ținutul aurifer în număr relativ mic. Contractele scrise pe tăblițe par cel puțin dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara organizării exploatărilor de către procuratori, iar cei care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcționari romani, pentru că aceștia foloseau latina oficială, cultă. Și de ce au fost ”îngropate” în galeriile miniere greu accesibile? S-a spus că din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, frații dacilor, și ale dacilor liberi. Cu atât mai mult acestea ar fi trebuit să fie puse la adăpost la centru, pentru că erau niște acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piardă! Se poate presupune fie că erau ”furtișaguri”, făcute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie că ”scribii” erau în bune relații cu dacii și nu au vrut ca romanii să fugă cu astfel de acte de proprietate.

Artefacte unice

Din cele 25 de tăblițe cerate, nouă dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, două în cazărmile Legiuniii a XIII Gemina de la Apulum, iar restul în localitățile neidentificate pe teren deocamdată: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, în afară de Immenosum, purtând denumiri autohtone. Începând cu 1999, la Roșia Montană cercetează o echipă de arheologi și specialiști francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) și de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnică Babeș Bolyai din Cluj și de la Universitatea Tehnică din Munchen. La UTAH există un departament de arheologie minieră, foarte avansat ca metode de cercetare. La început, misiunea științifică a fost sponsorizată de statul francez, apoi 40 % din cheltuieli au fost preluate de SC Roșia Montană Gold Corporation. Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în volumele ”Alburnus Maior” I și II. Conform acestor specialiști, Alburnus Maior era o ”structură de sine stătătoare, cu un statut juridic incert, deocamdată, în cadrul municipalității romane, iar toponimele amintite ori reprezintă cartiere, ori așezări pe criterii etnice, de tip vicus și castella”. Aceste așezări, locuite de liberți romani și de mineri peregrini iliro – dalmați, au fost părăsite simultan, undeva în sec. III.

”Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roșia Montană: banda superioară decorată la colțuri cu două spirale și un fronton triunghiular la mijloc”.

 Este vorba de simboluri străvechi, folosite de populația autohtonă din cele mai vechi timpuri, pe ceramică și încă păstrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opaiț, catalogat ca ”ceramică romană atipică”, este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca și spirala și triunghiul.

Dacii, inițiatorii exploatării în subteran

Cităm în continuare din concluziile francezilor, pentru că sună altfel când o spun ei: ”În opinia noastră, este foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. În campania din 2000, a fost descoperită o susținere minieră din lemn in situ în rețeaua de galerii Țarina, datată cu C14 la mijlocul sec.I î.Chr. sfârșitul sec.I d.Chr. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost inițiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări dacice.”

În capitolul ”Rețelele miniere antice” din volumul I ”Alburnus Maior” se propune în repetate rânduri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se știe de către cine, pe care cercetătorii francezi le bănuiau ”și mai interesante” decât cele cercetate. ”Sectorul Hăbad este renumit că găzduiește lucrări foarte vechi. Mai multe intrări apar relativ ușor de redeschis manual sau cu excavatorul. Dacă sectorul este amenințat de extinderea exploatării de suprafață, s-ar impune demararea acestor investigații”. Aveau și de ce să recomande acest lucru. ”Datarea dacică obținută cu C14 are o cronologie între 265 și 90 î.Chr. pe șantierul Cârnic I. De fapt, după diferitele faze de săpare observate în plan și topografia lucrărilor acestei rețele, nu este posibil să se distingă importante schimbări în tehnica minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare că rezidă în introducerea opaițului, pentru care sunt săpate nișe în pereți. Înainte se foloseau bețe de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea că activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în subteran la Roșia Montană, atât la Țarina, cât și la Cârnic, în cursul celor trei secole care preced cucerirea romană. Apoi, după cucerirea și relansarea activității miniere, s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană și vor fi fost date în utilizarea probabilă a acelorași familii de mineri indigeni. Acești ultimi păstrători ai unui meșteșug ancestral vor continua să-și deschidă șantierele lor în aceeași manieră de abataj atât de caracteristică, cu proporții regulate, calibrate și foarte geometrice, probabil o tehnică minieră dacică”. Recomadăm aceste volume și ”academicienilor” care susțin că dacii nu extrăgeau aurul din subteran și nu îl prelucrau!

Sursa text: formula-as.ro

Cand citesti toate acestea, cel putin eu,

imi vine asa ... refuz sa scriu cuvintele ... ma abtin ....

Stau, cuget si intreb:

Ce or avea unii/altii cu noi?

Dar noi ... cu noi?

Admin