Google Translate

duminică, 24 septembrie 2017

Sat Bunoaica,Comuna Ciresu,Jud. Mehedinti. Vărăritul, o îndeletnicire tradiţională pe cale de disparitie. In alte tari insa, 'LOCATII de turism', pe bani grei. Noua nu ne trebuie... banii!

 Meşterul Ionică Brânzan şi varnita pe care a moştenit-o de la bunicul său 
FOTO Alexandra Georgescu

Vărăritul, o îndeletnicire tradiţională care moare. „Pe timpul când a mers varniţa am trăit foarte bine“

În mai multe sate olteneşti găseşti varniţele părăsite, acele cuptoare de ars varul care au forma unui cilindru zidit din piatră, cu o deschizătură la bază, prin care se alimentează focul. Ionică Brânzan (43 de ani), din Bunoaica, judeţul Mehedinţi, este printre ultimii meşteri mehedinţeni care au lucrat în domeniu

Meşterii vărari din Mehedinţi spun cu părere de rău că nu mai au piaţă de desfacere din cauza produselor care au invadat magazinele de profil. În plus, lemnul folosit pentru arderea pietrei de calcar este mult prea scump pentru ca varul produs acasă să mai poată fi rentabil. Până acum trei-patru ani, la circa 20-30 de kilometri de muncipiul Drobeta Turnu Severin mai găseai, la Podeni, Şiroca, Balta, Bunoaica ori Bâlvăneşti, câte-un meşter vărar care nu renunţase. E adevărat, aveau comenzi din ce în ce mai puţine, dar nu îi lăsa inima să închidă varniţele, fiindcă acest meşteşug îl au în sânge, le curge prin vine. De când se ştiu, din tată-n fiu, părinţii şi bunicii s-au ocupat cu vărăritul şi era firesc să ducă tradiţia mai departe. Specializarea meşterilor vărari a fost favorizată pe de o parte de lipsa unei agriculturi intensive, iar pe de altă parte de existenţa uriaşului masiv calcaros din această zonă a Mehedinţiului, care a furnizat materia primă meşteşugarilor.

CU BANII LA VALIZĂ
Ionică Brânzan (43 de ani), din Bunoaica, descendent dintr-o familie de vărari, povesteşte cu tristeţe că a fost nevoit să închidă, în 2006, varniţa. Nu mai avea comenzi, dar mai ales din cauza scumpirii lemnului. S-a ocupat cu vărăritul încă din 1990, când nu prididea cu lucrul. Erau vremuri bune, când făcea bani frumoşi şi nici prin cap nu-i trecea că într-o zi va vorbi la trecut despre toate aceste lucruri.



 „Pe timpul când a mers varniţa am trăit foarte bine. Îmi plăcea să muncesc pentru că renta, munceam pentru mine. Vă spun sincer: aveam o valiză cu care venisem din armată, cam jumătate era plină cu bani tot timpul. Acum bate vântul prin ea“, spune Ionică Brânzan."

După ce a închis varniţa, meşterul a trebuit să se reîntoarcă la o veche preocupare a sătenilor din Bunoaica, îngrijind acum de o minifermă de animale, singura sa sursă de venit pentru a-şi întreţine familia.

MUNCĂ TITANICĂ 

 
Varniţa a moştenit-o de la bunicul său, dar meşteşugul l-a învăţat de la Constantin Neagu, un meşter din sat, care a murit cu mai mulţi ani în urmă. Pentru vremurile actuale, efortul depus de aceşti meşteri, de unde şi vorba „muncea ca vărarul“, pare de domeniul incredibilului. Locul de unde se scoate piatra de var se numeşte carieră, întotdeauna plasată în hotarul satului. Procedeul scoaterii pietrei de var este asemănător cu cel folosit în alte regiuni ale ţării, fie că se scoate din ţancul de la suprafaţa solului, fie că se scoate din „stană de piatră“, ori că se dizlocă o cantitate de pământ până se ajunge la ţancul de piatră. În cele mai fericite cazuri, piatra se poate culege din albia râurilor, după trecerea apelor mari, care aduc cu ele o cantitate mare de piatră. În acest caz, munca este redusă doar la culesul pietrei.

Ionică Brânzan spune că scoaterea pietrei din ţanc necesita o muncă istovitoare. Piatra era scoasă de către meşter şi tovarăşii lui de cuptor ori de alte persoane plătite, care scoteau cu târnăcopul şi barosul de 10-12 kilograme un „stânjen“ sau doi de material. Şi asta nu-i nimic.



După ce aduceau piatra de calcar la varniţă, începea mărunţitul ei, fiindcă varniţa se încarcă doar cu bucăţi mici de piatră. „Urma boltitul varniţei, nu eram singur, vreo cinci-şase oameni mă ajutau la încărcatul varniţei. Eu eram în interior singur şi mă apucam de zidit, prima dată se puneau ţuguri, adică piatră de calcar în picioare, apoi uşor-uşor să se închidă bolta. O zi întreagă lucram la zidit şi spre seară puneam focul. Trebuia să ardă 72 de ore, foc continuu, trei zile şi trei nopţi, un om trebuia să stea permanent lângă foc. La o tonă de var ardeai circa trei metri ster de lemn (n.r. – aproximativ doi metri cubi)“, spune meşterul vărar de la Bunoaica. În toate aceste trei zile în jurul varniţei se adunau toţi tinerii din sat şi petreceau ca la o sărbătoare. Fochistul nu scăpa focul din ochi însă nicio clipă – altfel s-ar fi dus pe apa sâmbetei toată munca din ultimele zile.

„Când era aproape gata, îşi făcea un luciu peretele. Atât ardea că părea că vezi prin ea, se lăsa mult, când te uitai de sus era numai o oglindă“, povesteşte Ionică Brânzan.

Apoi bulgării de var erau cumpăraţi de comercianţii ambulanţi, dar mai ales de patronii firmelor de construcţii din împrejurimi.

 „NE VOM ÎNTOARCE LA ADEVĂRATELE VALORI“ 


Muzeograful Florentina Pleniceanu, şeful secţiei de etnografie şi artă populară a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin, este optimistă şi este convinsă că în timp aceste meşteşuguri îşi vor găsi locul binemeritat: „Am convingerea că ne vom întoarce la adevăratele valori identitare şi aşa se va întâmpla şi cu foarte multe meşteşuguri care zicem noi că sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt în stare latentă acum, dar oamenii nu vor lăsa să se piardă aceste lucruri, le vor aprecia, le vor preţui“, spune muzeograful.




 Din punct de vedere istoric, existenţa acestui meşteşug este menţionată încă din perioada ocupaţiei romane, activitatea meşteşugărească fiind larg răspândită în marile cariere de calcar ale zonei. Astfel, D. Tudor în „Oltenia romană“, vorbind despre construirea castrului Drobeta, arată că: „Oraşul a folosit în construcţia podului, castrului şi a altor clădiri ce s-au ridicat la începutul secolului II, deci în primele timpuri ale stăpânirii romane, blocuri fasonate dreptunghiulare şi piatră spartă, adică de Dunăre de la Bahna (lângă Porţile de Fier), un calcar cu aspect nisipos, destul de dur, ce se poate tăia şi ciopli destul de uşor dacă roca e puţin umedă. Prin anul 150 e.n., carierele de la Bahna sunt înlocuite cu cele de la Gura-Văii, Vîrciorova, Vodiţa, Brezniţa, de unde se tăia un calcar alb, cu nuanţe roşiatice şi aspect de travertine. Din el se poate fabrica şi un var bun“.
----------------------------------
Sursa:http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/vararitul-indeletnicire-traditionala-moare-pe-timpul-mers-varnita-trait-foarte-bine-1_59c412ab5ab6550cb866a364/index.html

--------------------------------------------------------

Un comentariu:

  1. Asa este, ci nu doar vararitul dispare, multe dispar...par nostalgii ale noastre, din alte vremuri...Intrucat viata de altadata ne-a marcat, frematandu-ne intreaga fiinta. Sa tacem pentru a ne asculta sufletul!

    RăspundețiȘtergere

Click here!

Follow Vasile Burcu

COUNTERsite

BING, Search romania megalitica:

TOP 10. Cele mai citite Postări