Un PATRIMONIU de poveste.../dar habar nu avem.../sa-l identificam si valorificam, asa cum se cuvine! Ce pacat!

 

O căsuţă de poveste din România, veche de aproape două secole, atracţia turiştilor

---

O căsuţă desprinsă din poveşti, cu un acoperiş din paie susţinut de pereţi din bârne, acoperiţi cu lut, veche de circa două secole, supravieţuieşte în mod miraculos pe unul din malurile Someşului, în localitatea sălăjeană Răstoci. Sufletul căsuţei – în care electricitatea, gazul sau apa nu au avut curajul să pătrundă – este menţinut încă viu de o bătrână cu o vitalitate şi un optimism greu de imaginat pentru o persoană ce duce pe picioare aproape nouă decenii de existenţă.

Pentru a ajunge de la Zalău la Răstoci, primul punct de reper este micuţul oraş Jibou, mai cunoscut astăzi pentru frumoasa sa grădină botanică şi Castelul Wesselenyi decât ca importantul nod feroviar din perioada în care CFR nu avea intenţii de privatizare.

Într-o însorită zi de mijloc de mai, privirea călătorului este atrasă, după ce treci de Jibou, Var şi Surduc, de creste muntoase ce curg, împreună cu şoseaua, pe celălalt mal al râului Someş. Arborii de un verde crud şi gresiile de Cliţ sunt doar o parte a rezervaţiei peisagistice Stanii Cliţului. Nu departe de şosea, în aceeaşi zonă, bine ascunsă de privirile neiniţiaţilor, este peştera de la Cuciulat, celebră pentru căluţul rupestru pictat aici în urmă cu mai bine de 10.000 de ani.

Satul Răstoci nu se lasă nici el mult aşteptat, însă în goana maşinii o clipă de neatenţie te poate face să treci nepăsător pe lângă o căsuţă desprinsă parcă din poveşti. Imediat după o curbă strâsă, la câţiva metri de şosea, înconjurată de arbori cu coroane bogate, se află o casă mică, ce respiră frumuseţe, linişte şi simplitate. Are doar o încăpere cu două ferestruici şi o tindă, cu un acoperiş tradiţional de paie. În prag stă tanti Iulica, o figură caldă şi zâmbitoare, ascunzând sub o năframă înflorată aproape nouă decenii de viaţă patriarhală. E mereu bucuroasă de oaspeţi, fie că ei vin din Austria, Germania, de peste ocean sau doar de la câţiva kilometri depărtare. Nu de puţine ori, trecătorii fac un scurt popas pentru a fotografia bijuteria arhitecturală şi, poate, pentru a schimba câteva vorbe cu gazda primitoare.

“Eu cred că nu este zî (zi – n.r.) să nu oprească maşini să o fotografieze. Anul trecut, într-o duminică, am avut din Austria 20 de studenţi care au vrut toţi să se pozeze cu mine. De multe ori zâc: asta-i vila me\’. Degeaba, că oriunde ar fi o casă sau o vilă, nu mere nimeni să o fotografieze. Mulţi mi-au spus că să pun taxă la intrare, dar mie-mi pare bine că mă caută cineva, nu să plătească”, povesteşte râzând tanti Iulica.

Deşi are doar două încăperi, casa construită din bârne de stejar acoperite cu lut se ţine încă bine la cele aproape două secole pe care proprietara bănuieşte că le are. Doar acoperişul de paie a trebuit înlocuit, pentru că cel vechi nu mai făcea faţă.

“Aci s-o născut tata meu. Şi tata-i din \’897 născut. Şi aci s-o născut, în casa asta. E demult casa, cred că cam de potriva bisericii (biserica de lemn din Răstoci, datată 1828 – n.r.). Încă o mai păstrez, că numa\’ amu am acoperit-o. Că m-o fo\’ plouând în casă şi am avut ceva bănuţi adunaţi şi am acoperit-o. Am pensie de 400 de lei. Ş-apoi d-acole tot am pus eu un pic acolo, un pic apoi, până s-o adunat. M-o costat 55 de milioane (lei vechi – n.r.). Până mai pot o mai grijesc, o mai păstrez”, se destăinuie bătrâna.

Un calcul simplu arată că doar reparaţia acoperişului înseamnă circa 14 pensii lunare, asta fără a mai pune la socoteală necesităţile financiare cotidiene, chiar dacă tanti Iulica sau Iuliana Câmpean – după numele din buletin – nu plăteşte facturi, pentru simplul motiv că nu are în casă nici electricitate, nici gaz şi nici măcar apă curentă. Familia Irimuş, vecinii de peste drum ce o ajută uneori în treburile gospodăreşti, o admiră sincer, atât pentru modul optimist de a privi viaţa, cât şi pentru spiritul ei de economisire şi modul cum întreţine casa.

“Are un pic de pensie, e destul de economicoasă, se descurcă. Şi-a făcut şi un pic de depozit bancar, să aibă pentru înmormântare. A lucrat şi în CAP, dar i-a plăcut lucrul de mână: dantelă, tricotat. Făcea pentru bani. A fost foarte economă, şi-a lucrat o bucăţică de pământ şi şi-a produs minimul necesar. E curată, e ordonată, e calculată, lucidă, stăpână pe ea”, afirmă Maria Irimuş.

Trecând pragul căsuţei, intri parcă într-o lume încremenită în timp, într-o lume a interioarelor ţărăneşti de acum mai bine de un secol. Câteva farfurii vechi de ceramică sunt aliniate, din loc în loc, la înălţimea privirii, pe pereţii de lut, zugrăviţi cu var alb. Alături de farfurii, icoane şi fotografii înrămate, cu familia sau cu vizitatorii ce au dorit să se imortalizeze lângă căsuţă. Într-un colţ al camerei e cuptorul, ce impresionează ca formă, chiar dacă nu mai funcţional. Pe el, câteva cutii de cafea solubilă, probabil pline cu mirodenii, sunt singura dovadă a timpului prezent. În rest, două paturi, o masă, o laviţă şi câteva scaune completează mobilierul.

În podul casei, unde se ajunge din tindă, urcând pe o scară de lemn, bliţul aparatului foto scoate în evidenţă câteva bucăţi de slănină şi alte afumături de la porcul pe care tanti Iulica l-a tăiat de Crăciun. În grădină are câteva rânduri de cartofi şi pentru găinile din curte a plătit unui consătean să semene 15 ari de porumb.

“Încă aşe cum îs, nu duc lipsă de nimic. Din puţân, mă descurc. Că nu-i mult să nu treacă şi puţân să nu ajungă Doamne-ţi mulţam, că mă descurc. Picioarele astea numai mă omoră. Umblă de mult”, spune bătrâna, fără a se plânge prea mult de gonartroza de care suferă de ani buni şi o împiedică să mergă chiar şi numai până la biserică.

Povestea vieţii ei este una nu întotdeauna veselă, dominată în ultimii 46 de ani de singurătate. Singurul frate a murit la vârsta de trei ani, părinţii au decedat şi ei de tineri, iar în dragoste pare a nu fi avut noroc.

“A fost căsătorită doar câteva luni. Bărbatul ei a fost de aici şi mai mult cred că părinţii au îndemnat-o să facă pasul, că a avut şi pe altcineva, dar nu s-au învoit părinţii. În cele din urmă au divorţat. Părinţii ei au fost morari, la o moară lângă Someş, dar au murit tineri”, îşi amintesc vecinii.
Casa din Răstoci nu este doar un subiect de admiraţie pentru trecători, ci şi un obiect de patrimoniu care ar trebui protejat pentru a putea fi admirat şi de generaţiile viitoare. Cel puţin aşa crede arhitectul Valeria Lehene, referent de specialitate în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Sălaj. “Casa ar merita să fie inclusă în lista de monumente. În momentul în care se actualizează Planul Urbanistic General al comunei se face studiul istoric, iar cel care face studiul ar trebui să remarce clădirile tradiţionale care se păstrează mai bine. Nu e neapărat să le incluzi în lista de monumente, dar prin PUG le poţi proteja. Dar aceasta este o casă care ar merita de-a dreptul clasată, adică inclusă pe lista monumentelor istorice ce sunt protejate”, explică Valeria Lehene.

Legislaţia în domeniul protejării patrimoniului material spune că orice persoană interesată poate cere introducerea unei clădiri pe lista monumentelor istorice. Direcţia de Cultură nu poate face însă acest demers, dar Valeria Lehene afirmă că va sprijini pe oricine va avea o astfel de iniţiativă.

Şi asta pentru că e o căsuţă de poveste veche de aproape două secole, care merită să fie mai mult decât o poveste spusă de localnicii din Răstoci, peste alte două secole.

Sursa: turismistoric.ro

Culele Olteniei strigă după ajutor - Pe ADRESA autoritatilor... daca mai sunt pe undeva...

Ridicate de familiile boiereşti cu ranguri din Ţara Românească, în veacurile XVII-XIX, spre a fi adevărate fortăreţe înaintea valurilor prădalnice ale otomanilor, ale cârjaliilor lui Osman Pazvant-oglu din Vidin, a pazvangiilor de la raialele Dunării, dar şi a haiducilor aciuiaţi pe potecile împădurite ale munţilor, majoritatea culelor au ajuns astăzi într-o stare gravă de degradare. 

Aceste clădiri fortificate răspândite în spaţiul balcanic, cu un nivel sau mai multe, în formă de turn (lb. arabă „kale“; lb. turcă „kule“=„turn, foişor, cetate“), cu întărituri şi ferestruici înguste pentru tragere, cu pereţi groşi şi beciuri boltite, cu uşi masive prevăzute cu ivăre grele şi scări mobile erau, odinioară, de nesurmontat. Ctitorii au preluat denumirea şi anumite elemente arhitecturale, dar au creat un stil de culă specific zonei. 

Astăzi mai putem număra doar 18 astfel de edificii, în judeţele Olteniei, aflate pe lista monumentelor istorice, care s-au salvat de la dispariţie, dar multe dintre ele se află în suferinţă. Despre soarta tristă a acestor valori de patrimoniu ne-a oferit detalii istoricul Florin Epure, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vâlcea.

https://www.indiscret.ro/2017/10/04/culele-olteniei-striga-dupa-ajutor/

Culele din judeţul Vâlcea Cula Greceanu (foto), de la Măldăreşti, a fost ridicată de jupân Gheorghe Măldărescu şi jupâniţa Ego Eva, în secolul al XVIII-lea. Dacă ţinem cont de legenda care spune că bravul căpitan Tudor Maldăr a cucerit-o pe fiica hanului tătar care-l ţinea captiv şi a găsit refugiu aici, atunci putem vorbi de un edificiu mai vechi cu cel puţin un secol. Cula fost dăruită drept zestre familiei Greceanu, descendentă a ctitorilor. 

 

În urma refacerii din anii 1966-1967, cula a fost deschisă publicului vizitator. După un lung şir de procese cu statul român, moştenitoarea Olgăi Greceanu a intrat în posesie, iar în prezent ministerul de resort duce negocieri pentru achiziţionarea obiectivului de patrimoniu cultural naţional, care nu se află într-o stare tocmai bună de conservare. Cula Duca, de la Măldăreşti, este ctitoria lui Gheorghiţă Măldărescu, în anul 1812. Un moştenitor a vândut-o în anul 1907 omului politic şi de stat I.G. Duca, pe atunci tânăr stagiar la Judecătoria Horezu. Acesta hotărăşte să-şi construiască în apropierea culei o modestă casă de vacanţă (1912). După asasinarea lui Duca, soţia sa Nadia donează această clădire statului. În anii ’60, cula a fost complet restaurată şi reamenajată, iar în prezent starea de conservare este bună. Cula Zătreanu, de la Zătreni, este construită de Radu Zătreanu în anul 1754 şi refăcută în perioada interbelică. 

Cât timp a aparţinut familiei Boicescu, i s-au făcut adăugiri însemnate. Monumentul a stat mult timp în părăsire, într-o accentuată stare de degradare şi se impun lucrări urgente de restaurare şi consolidare. Cula, anexele şi terenul au fost cumpărate de Petroconstruct Service SA, care doreşte să-l includă într-un proiect de reabilitare, să-l introducă în circuitul turistic. Cula Bujoreanu, de la Bujoreni, a fost construită la 1812 de către boierul Preda Bujoreanu, în apropiere de conacul său şi de biserică. A trecut în posesia negustorului vâlcean Matache Temelie printr-un şir de alianţe. Cula este amplasată în Muzeul Satului Vâlcean, fiind pivotul în jurul căruia s-a structurat muzeul în aer liber. Monumentul istoric se află într-o stare bună de conservare.

 

Culele din judeţul Dolj
Cula Izvoranu-Geblescu, din Brabova, este ctitoria boierilor Izvoreni, din secolul al XVIII-lea. La jumătatea veacului a XIX-lea, clădirea a fost achiziţionată de Radu Geblescu care i-a adus modificări majore. Edificiul, ridicat iniţial pe două niveluri, se află într-o stare avansată de degradare din cauza seismelor şi infiltraţiilor de apă, clădirea fiind revendicată în instanţă de moştenitorii fostului proprietar. Cula stă în atenţia Consiliului Judeţean Dolj, care a integrat-o Muzeului Olteniei şi a accesat fonduri prin POR 2014-2020 (peste 1 mil. euro), pentru restaurarea, consolidarea şi punerea ei în valoare. 

Cula din Cernăteşti (foto), construită de boierii Cernăteşti în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a fost refăcută din ruine în secolul XX, după care i s-a dat destinaţia de muzeu sătesc. Şi această culă este vizată pentru lucrări de reabilitare cu fonduri europene de către Consiliul Judeţean Dolj. Cula Barbu Poenaru, din Almăj, a fost ridicată la anul 1764 şi i s-au adus modificări în 1896. Cula a beneficiat de lucrări de reparaţii şi întreţinere cu fonduri din partea administraţiei locale.

 

Culele din judeţul Gorj
Cula Cornoiu, din Curţişoara-Bumbeşti-Jiu, este un monument din sec. al XVIII-lea, cu toate că se spune că ar fi mult mai veche. A fost restaurată în anii 60’ şi aparţine Muzeului de Artă Populară. Se află într-o stare bună de conservare. Cula Crăsnaru, din Groşerea-Aninoasa, a fost construită de Barbu Cocoş Crăsnaru vel vistiernic, preluată de Costache şi Ecaterina Săvoiu, care o lasă moştenire fiicei lor Elena, în urma mariajului cu Achil Crăsnaru, în anul 1796. 

Incendiile şi cutremurele au lăsat urme adânci monumentului care se află în proprietatea mai multor persoane, dar care nu primeşte niciun sprijin şi se ruinează tot mai mult. Cula Davani, din Larga-Samarineşti, a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea de Costache Săvoiu. Cula Cioabă-Chintescu (foto), din Şiacu-Slivileşti, a fost edificată în anii 1818-1825 de Răducan Cioabă din Slivileşti şi mai târziu de Marin Chintescu, cel care o luase de soţie pe văduva lui Răducan. 

Nici această clădire nu a scăpat de naţionalizare, fiind folosită ca depozit. Din anul 1967, aici a funcţionat o colecţie muzeală de etnografie a localităţii. După evenimentele din ‘89 a fost abandonată şi lăsată în ruinare. La începutul acestui an, un viscol puternic a distrus acoperişul culei. Dacă nu se va interveni urgent pentru consolidarea zidurilor, acest monument istoric se va prăbuşi curând. Casa de tip culă Eftimie Nicolaescu, din Runcurel-Mătăsari, ridicată de Eftimie Nicolaescu în secolul al XIX-lea, se află în stare de colaps din cauza extinderii exploatării miniere din zonă, dar şi a nepăsării autorităţilor publice locale. În urmă cu câţiva ani, acoperişul s-a prăbuşit.

Culele din judeţul Mehedinţi
Cula Cuţui, aflată la marginea satului Broşteni, a fost zidită la anul 1815, de Ghiţă Cuţui Olteanul, un căpitan de panduri din oastea lui Tudor Vladimirescu. Cula Cuţui este un monument de importanţă naţională şi a beneficiat de lucrări de reabilitare din partea deţinătorilor particulari. 



 Deoarece culele nu sunt intalnite in alte tinuturi romanesti decat in cele sudice,se considera ca modelul lor s-a aflat in Peninsula Balcanica.Cula a fost o locuinta intarita,ridicata de marii boieri pentru a se apara de raidurile detasamentelor de prada ale turcilor,care,in veacurile XVII-XVIII,treceau Dunarea,plecand de la cazarmile din Bulgaria ale Imperiului Otoman.Pe atunci,turnul, u un rol foarte important in arhitectura medievala, avea scopul de aparare.
Pe drumul care leaga Drobeta-Turnu Severin de Motru,in satul Brosteni un indicator m-a orientat catre Cula Cuţui din acel sat.Aceasta a fost construita in 1815 de capitanul de panduri Ghita Cuţui."Forma culei este dreptunghiulara cu ziduri groase peste un beci fara ferestre sau metereze,boltit semicilindric si intarit cu arce dublouri.Intre boltile parterului si dusumeaua celor trei camere de la etaj,se afla tainita (ascunzatoarea).Pe langa accesul din curte se mai putea intra direct din beci prin camaruta de sub scara cu douazeci de trepte din barne ce urca spre frumosul cerdac legat cu sase arcade. Zidurile etajului prezinta metereze de unde se putea trage in orice directie." (dupa "Cule case boieresti fortificate din Romania" de Luiza Zamora, Stefan Bonciocat)....
Spre dezamagirea mea cula nu putea fi vizitata,nici nu exista vreun panou cu date care sa intereseze turistul ratacit pe acele meleaguri...Sa ne bucuram ca aceste cule inca mai exista...Cu toata importanta si frumusetea lor,culele nu sunt prea cunoscute de publicul larg,iar Ministerul Culturii si Cultelor le neglijeaza.Se spune ca studentii de la Arhitectura nu le mai iau ca model in lucrarile lor, neexploatandu-le frumusetea. Cat despre noii imbogatiti, care isi ridica hardughii in nestire, habar nu au de cule, iar daca au, atunci le dispretuiesc, cum dispretuiesc toate vechile case boieresti si taranesti. Tot cei din departari par a le aprecia mai mult!....


Cula Tudor Vladimirescu (foto), din Cerneţi-Şimian, ridicată de slugerul Tudor la 1800, după incendierea 

 

Cerneţiului de către turci. În vremea zaverei a servit ca depozit de arme şi praf de puşcă. În anii ’50, clădirea a fost reabilitată şi aici s-a organizat o colecţie muzeală dedicată Revoluţiei de la 1821 şi conducătorului ei, şi care a funcţionat până în anul 1977. 

 

 

 

Există un proiect de consolidare şi restaurare, realizat de Primăria din Şimian şi un aviz eliberat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Mehedinţi. 

Cula Nistor, din Cerneţi, edificată în 1812 de polcovnicul Istrate Sălişteanu, ca locuinţă pentru campaniile la lucrul câmpului şi loc de refugiu în faţa năvălitorilor. Cula a fost incendiată de turci şi a fost refăcută la 1821 de către Nistor, căpitanul de panduri. 

 

Direcţia monumentelor istorice a elaborat un proiect de restaurare în anul 1974, pentru a se organiza un muzeu etnografic materializat abia în 2009. Clădirea se află într-o stare bună de conservare. În satul Lazu (comuna Malovăţ), se mai pot vedea doar ruinele culei ce străjuia ţinutul şi mai amintesc de boierii care o ctitoriseră.

 

Culele din judeţul Olt
Cula Galiţa (foto), de la Câmpu Mare, comuna Dobroteasa, a fost clădită în anii 1790-1800 de boierul grec Alexandru Vlangalis. În vremea răscoalei din 1907, ţăranii au incendiat-o, după care a trebuit să fie refăcută aşa cum o vedem astăzi. Monumentul este într-o stare bună de conservare. Cula Căleţeanu, de la Enoşeşti-Piatra-Olt, a fost ridicată în prima jumătate a sec. al XIX-lea, nu departe de castrul roman, de boierul Caleţeanu, un stegar de-al Vladimirescului.

Culele din judeţul Teleorman
Cula lui Costea, de la Frăsinet, zidită la începutul secolului al XVIII-lea. Este un monument istoric de categoria A, refăcut în secolele XIX-XX, dar care astăzi este părăsit şi ruinat care mai aşteaptă încă un semn de milostenie din partea autorităţilor.

DISTRIBUIȚI