Nu ati gasit ce cautati? Incercati Google search pe siteul nostru!

Google Translate

luni, 2 decembrie 2013

Secretele zeilor. 27. Stargate. Ep.6. Sfarsit de capitol. Țara Luanei. Munții Buzăului. Zamolxe/Zalmoxis. România. Secretele zeilor, By KLAUDYU

 
În februarie 1913, la Universitatea Cambridge din Anglia, profesorul de matematică Godfrey H. Hardy a primit o scrisoare cu teoreme și formule matematice complexe de la indianul de 26 de ani, Srinivasa Ramanujan, care susținea că adeseori comunică în vise cu zeița Namagiri. După spusele indianului, formulele lui pot ajuta oamenii să creeze portaluri spre alte dimensiuni sau planete. Nu știm dacă s-au găsit aplicații practice pentru acele formule, ce erau mult prea complicate pentru matematicienii din în acea perioadă. Însă cert este că oamenii au încercat să deschidă portaluri.
 
După experimentul Philadelphia, care a eșuat, a urmat proiectul Montauk, după numele bazei din Long Island unde doctorul Neumann a inventat „scaunul psihotronic”, cu ajutorul căruia un medium reușea să deschidă portaluri, călătorind prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Aceste experimente nu au fost niciodată recunoscute oficial și, cel mai probabil, nici nu vor fi prea curând. Există însă zone cu „porți” naturale, în care oamenii sunt teleportați în alte locuri în mod accidental.
 
 
Țara Luanei din Munții Buzăului din România este un loc în care se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că oamenii dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. De obicei, teleportarea avea loc după ce respectivii descopereau comori. Într-o noapte, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au văzut flăcările despre care se spune că joacă pe comori. Unii dintre ei au săpat în respectivele locuri și „le-au apărut spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. O altă poveste spune că „un oarecare Mătăreanu, săpând după o comoară, s-a trezit, după vreo săptămână, departe de acest loc, într-o poiană în pădure, unde l-au găsit oamenii cam zăpăcit la cap”.
 
 
În anii 1980 a avut loc un experiment militar într-o zonă din Țara Luanei, în care aparatele indicau o turbulență energetică. Aici, un medium și-a folosit capacitățile extrasenzoriale pentru a afla unde se duc oamenii aspirați de acea ceață albastră. După ce a intrat în transă, a dispărut complet din fața celor care îl însoțeau. A fost descoperit după vreo oră, incapabil să vorbească, la câteva sute de metri de locul din care dispăruse. După ce și-a revenit, primele sale cuvinte au fost:Am venit de Dincolo”. Mai târziu a povestit că a fost aspirat într-un tunel gri, la fel ca mediumurile proiectului Montauk, la capătul căruia se afla o lumină strălucitoare.Este vorba de o radiație luminoasă pe care o apreciez având 300.000 de grade Kelvin”, a spus el. A descris peisajul de Dincolo ca fiind asemănător cu cel pământean, însă în culori mult mai pure. Acolo a întâlnit chiar și oameni: o femeie și o fetiță asemănătoare cu ea, ce părea o clonă, un bătrân și un alt bărbat, cu ten gri, altfel decât noi”. Nu a putut să-i contacteze, deoarece păreau că rătăcesc în timp și spațiu. Deși el era cel care rătăcea în spațiul și timpul lor. Mediumul considera că a petrecut în lumea de Dincolo o fracțiune de secundă, rămânând foarte surprins la aflarea veștii că a dispărut vreo oră.
 
 
Ce se întâmplă în Țara Luanei? Relatările ne duc cu gândul la o „poartă stelară”, însă nimeni nu povestește despre vreun dispozitiv care să realizeze teleportările. Totul pare natural și întâmplător. Însă, aidoma „porților stelare” din întreaga lume, care erau păzite de diferite creaturi, și în Țara Luanei se găsesc „spirite” care păzesc comorile. Cum se poate deschide un portal fără o „poartă” propriu-zisă? Această ruptură în timp și spațiu poate fi doar efectul distrugerii unei „porți stelare” în timp ce era activată. Ce fel de armă ar putea distruge o „poartă”? Tot una atomică, la fel ca în cazul planetelor Venus și Marte. Răspunsul pare a fi afirmativ.
 
 
Într-o zonă muntoasă din Munții Buzăului, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră. Cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. O legendă locală spune că demult, acolo era tărâmul Luanei, unde se afla o cetate cu ziduri imense, deasupra căreia strălucea zi și noapte un fel de „soare”. Cei din cetate erau dârji, drepți și netemători. Mulți ani fericiți au trăit acei oameni până au venit peste ei vrăjmași în care de foc și au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zonă.
 
 
Cetatea a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc. Într-o grotă din zonă este desenată o navă propulsată de un lung jet de flăcări, ce atacă Terra dinspre stele. În fața navei se află un arc întins, cu o săgeată, iar de la sol pornesc spre ea două obiecte asemănătoare cu rachetele din zilele noastre. Nivelul ridicat de radiații este fără îndoială cauza lipsei plantelor și a animalelor în zonă. Aceste radiații, împreună cu solul ars jumătate de metru, sunt efectele unei bombe atomice, cel mai probabil, lansată de nava din desenul rupestru. O cetate cu ziduri imense, construită în epoca de piatră, ce conținea o „poartă stelară”, nu putea aparține oamenilor acelor vremuri, ci zeilor.
 
 
Cine erau cei care locuiau în acea acetate? Luana era un suveran bătrân, un mare înțelept, o ființă atotputernică”, povestesc bătrânii. Atunci când locuitorii cetăţii erau răniți în războaie, Luana îi tămăduia folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Într-adevăr, pe acolo trece râul Slănic, locuitorii din zonă folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni.
 
Numele împăratului Luana, neîntâlnit în limba română, se regăseşte în lista regilor sumerieni, sub forma Enmenluana, cuvântul însemnând „domnul coroanei, omul lui Anu”. El era conducătorul oraşului Bad-tibira, locul unde regalitatea s-a mutat după ce a părăsit Eridu. Cetatea era înconjurată de un mare zid, chiar numele său însemnând „zidul lucrătorilor cuprului”. Deşi a fost identificat de cercetători cu Tell al-Madineh din sudul Irakului, acest oraş e posibil să fie cel din Munţii Buzăului. Zidul înalt al Bad-tibirei ne duce cu gândul la fortăreaţa cu ziduri uriaşe din Ţara Luanei. Luana era „o fiinţă atotputernică”, adică ceea ce anticii numeau zeu.
 
 
Lista regilor sumerieni susţine că a domnit 43.200 de ani, ceea ce exclude posibilitatea să fi fost o fiinţă umană. Acest suveran înţelept, „omul lui Anu” (cu sensul de creație a lui Anu), ce avea puterea de a tămădui, nu putea fi decât fiinţa creată de Anu, zeul înţelepciunii, Enki. Miturile ne spun că el a realizat pe cale genetică o nouă specie de fiinţe cu statură impresionantă, acestea fiind uriaşii din Biblie sau giganţii din legendele lumii. Parcă pentru a confirma legendele, în urmă cu 30 de ani, la Scăieni, aproape de Valea Luanei, au fost găsite schelete de oameni care aveau înălțimea de 2,5-3 metri. Legendele dacilor susţin că pe pământul României de astăzi a trăit cu mult timp în urmă o divinitate, Zamolxis, zeul suprem al tracilor de pretutindeni. Cum pe Zamolxis l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, tragem concluzia că cetatea în care s-a mutat acesta după ce a părăsit Eridu, Bad-tibira, este cea din Ţara Luanei.
 
 
După ce a fost eliberat de pe vârful Omu, unde a fost crucificat de către Enlil, Enki a rămas în zonă, stabilindu-și reședința în Bad-tibira din Țara Luanei. A ales acest loc mai mult ca sigur datorită centrilor energetici extrem de puternici de aici. În noua casă l-au urmat Iștar, fiica sa, căpeteniile Veghetorilor și, mai târziu, fiul său, Marduk. Cetatea din Țara Luanei se pare că este cea descrisă de Ramayana, în care a avut loc confruntarea finală dintre Rama și Ravana și nu cea din Sri Lanka. În insula asiatică nu s-au descoperit urme ale unor bombe atomice sau ale altor arme teribile din poemul indian, în schimb acestea există pe teritoriul românesc.
 
Legendele locale susțin că regele Luana își vindeca supușii răniți în războaie, deși nu este menționat niciun război în afara celui final, care a distrus cetatea. Prin urmare, Luana a locuit acolo în timpul celui de-al doilea război al zeilor, presărat de lupte întinse pe parcursul a nouăzeci și două de milenii. Vrăjmașii au venit încare de foc”, asemănătoare vimanelor din Ramayana.
 
Epopeea indiană amintește că „viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui”, o descriere ce se potrivește perfect cu cea narată de bătrânii din munții Buzăului. Cetatea lui Luana a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc, în timp ce, în Ramayana, Hanuman a dat foc cetății lui Ravana. Arma cu care Rama a atacat Lanka din vimana sa este descrisă de indieni ca o „săgeată care „avea adunată în ea energia tuturor ființelor”, iar desenul din grota din Buzău înfățișează o navă ce are în față un arc întins, cu o săgeată. Indienii spun că Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, în timp ce miturile românești susțin că Luana își vindeca răniții cu ajutorul unor leacuri numai de el știute, folosindu-se de apele din Valea Izvoarelor.
 
Pentru a ajunge la cetatea lui Ravana, armata prințului Rama a construit un pod despre care se presupune că este cel ce leagă India de Sri Lanka. Însă, dacă este vorba despre cetatea lui Luana, invadatorii veniți din Mesopotamia (locul unde se afla orașul lui Enlil) ar fi trebuit să traverseze Dunărea prin partea de sud ori est. În sud-estul României de astăzi, în dreptul orașului Brăila, există în mijlocul Dunării, la o adâncime de aproximativ doi metri, urmele unei ciudate construcții, numite de localnici Podul Uriașilor. Adâncimea și furia fluviului nu permit nici măcar astăzi construirea unui pod în acel loc, prin urmare nu poate fi vorba despre o construcție umană în vremurile demult apuse. Cei care trec prin zonă susțin că uneori se aud gemete din adâncuri și, după aceste sunete, întotdeauna se îneacă cineva în acel loc. Localnicii cred că spiritele uriașilor încă păzesc podul scufundat dar adevărul este că nimeni nu a putut descoperi originea construcției sau cauza straniilor fenomene din jurul ei.
 
Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zona munților Buzăului despre războiul ce a distrus cetatea. Sau, mai detaliat, cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc”, după declarația Ramayanei. Veghetorii au încercat să scape de atac printr-o „poartă stelară”, însă arma lui Rama a lovit exact în acel moment, provocând în timp și spațiu ruptura ce a supraviețuit după atâta amar de vreme.
 
 
Astfel de războaie între zei, în care se foloseau arme uluitoare, asemănătoare celor atomice, sunt descrise de numeroase texte antice. Ba, mai mult, în lume se găsesc și alte locuri, în afară de cel din România, ce prezintă urme ale unor atacuri nucleare. La 300 de metri de un monolit gigant, ce cântărește peste 20.000 de tone, din fortificațiile de la Sacsayhuaman (în Peru), se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite.
 
În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la niște temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, ce conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că ele suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa 5-6.000 de grade Celsius. În preajma Mării Moarte există unele zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu există vegetație sau animale. Iar în Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare catastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul.
 
La fel ca în platoul din Țara Luanei, nu există în zonă forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste 6.000 de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini. Animalele au refuzat să se apropie de ele. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape 50 de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți stelare”).
 
abhimanyu-mahabharat-indian-mythology-death
Scrierile antice ale indienilor chiar descriu arme ale zeilor, capabile de astfel de distrugeri. În Bhagavad-Gita,un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”.
 
Drona Parva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de 12 ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”.
 
În cartea a opta,de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât încât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul unui război, „sute de meteori căzură din cer”iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”.
 
Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”.
 
După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.
 
Dumnezeul lui Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (implicând faptul că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58). Să fie vorba oare despre cetățile care prezintă urme ale unor bombe atomice?
 
Revenind la „porţile stelare”, apare întrebarea: cum a reuşit turnul Babel să facă o călătorie nu doar în spaţiu, ci şi în timp? De ce pentru mediumul din 1980 o oră a trecut într-o fracţiune de secundă? Care este legătura dintre timp şi aceste dispozitive de teleportare?
 
„Porţile stelare” erau folosite de cele mai multe ori pentru a se ajunge pe planeta zeilor. Aici, însă, se pare că timpul se scurge într-un mod diferit de cel pământean. Pentru tibetani, pe muntele Meru, casa lui Brahma (An al sumerienilor), o zi este egală cu o sută de ani pe Pământ. Scripturile sacre indiene Purana spun că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”.
 
În Coran, Allahocârmuiește toate lucrurile, de la cer până la pământ, apoi se suie ele la dânsul într-o zi a cărei măsură e o mie de ani, cum numărați voi” (32:4). Toate acestea ne arată un timp diferit de al nostru pe planeta zeilor. Folclorul mondial este plin de astfel de relatări, întotdeauna legate de locul în care locuiau divinităţi.
 
În Vedenia lui Isaia, profetul a fost dus de un înger în Cer, în faţa lui Dumnezeu. Deşi pentru Isaia trecuseră vreo două ore, îngerul i-a spus că pe Pământ s-au scurs 32 de ani. În legenda despre călătoria lui Mahomed în ceruri, când acesta s-a întors după o lungă vizită, şi-a găsit aşternutul cald iar din cana răsturnată în graba plecării apa nu se scursese în întregime. Într-o poveste japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor şi a locuit împreună cu aceasta în castelul tatălui ei de pe fundul mării. După o vreme, pescarului i s-a făcut dor de părinţi, aşa că a plecat în satul natal. Spre stupoarea lui, acolo a aflat că a dispărut pentru vreo patru sute de ani. Să nu uităm basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care Făt Frumos a plecat să caute nemurirea, aidoma sumerianului Ghilgameş. Ajuns în ţara zânelor, a zăbovit câteva zile în palatul lor. După ce s-a întors acasă, şi-a dat seama că a lipsit câteva secole.
 
Nu doar trecutul îndepărtat a păstrat astfel de relatări, ci şi prezentul. Travis Walton a fost răpit de un OZN pentru aproape o săptămână, însă pentru el trecuseră doar câteva ore. În aprilie 1977, în Chile, sergentul Armando Valdes a dispărut vreme de 15 minute. Când a reapărut, avea o barbă de cinci zile iar ceasul său cu calendar arăta o dată cu cinci zile mai târzie. El a povestit că fusese răpit de extratereştri timp de cinci zile. În cartea L` Empire du Milieu troublé par les OVNIs din 1993, cercetătorul chinez Shi Bo relatează cazul soldatului Wang, răpit din post de extratereştri şi regăsit peste câteva ore, cu părul şi barba crescute considerabil. De altfel, lui Betty Andreasson-Luca, entitățile care au contactat-o i-au transmis că timpul lor nu este ca timpul nostru, pe care ei îl cunosc bine, și că ei pot inversa sensul de scurgere al timpului. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Aşa s-ar explica şi cercurile magice, în care fenomenele se desfăşoară după alte legi iar timpul se scurge cu altă viteză.
 
Dacă într-adevăr pentru aceste entităţi timpul se scurge altfel, aşa se explică vârstele matusalemice ale zeilor. Pentru tibetani, zeii trăiesc o mie de ani cerești, adică 36 de milioane de ani pământeni. În teosofie, Sanat Kumaraa venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus. Preotul babilonian Berossus scria că, înainte de Potop, zece regi au domnit pe Pământ timp de 432.000 ani. Iar după Manethon, zeii, semizeii şi Spiritele Morţilor au domnit în Egipt 24.925 ani. Pentru oameni, aceste entităţi cu durate enorme de viaţă păreau nemuritoare. Însă, aşa cum ne învaţă adevărata istorie a Pământului, şi zeii pot muri.
 
Stargate - NSA web portal
Timpul nostru fiind diferit de cel de pe planeta zeilor, un călător printr-o „poartă stelară” ar trebui să suporte un defazaj temporal. Extratereştrii nu par afectaţi de acest fenomen, mai ales dacă, într-adevăr, pot manipula timpul. Însă creierele umane resimt acest efect.
 
Căutătorii de comori din Ţara Luanei se întorceau „cam zăpăciţi la cap”, din cauza acelor „fel de fel de călugări și draci care le-au luat mințile”. Mediumul din 1980 s-a întors incapabil să vorbească, având nevoie de ceva timp pentru a-şi reveni. Motivul real al eşecului experimentului Philadelphia a fost faptul că pasagerii vasului teleportat prezentau afecţiuni psihice din cauza defazajului temporal. Aceştia şi-au revenit abia după ce au conştientizat timpul nostru.
 
Cel mai bine a exemplificat Stanislav Grof ceea ce se petrece în creierul uman în timpul unei astfel de călătorii, vorbind despre „experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Pentru a elimina acest efect a apărut proiectul Montauk, doctorul Neumann reuşind într-un final să inventeze „scaunul psihotronic”, ce ajută la deschiderea unor portaluri ce permit călătorii prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul.
 
Totuşi, se pare că americanii nu au renunţat la căutarea unei veritabile „porţi stelare” a zeilor din vechime. În 2003, după ce au invadat Irakul, trupele americane au ocupat ruinele vechiului Babilon. Invazia a avut loc nu la mult timp după ce Saddam Hussein a început dezgroparea şi restaurarea Babilonului. Deşi oraşul era deschis publicului larg, trupele americane au interzis accesul vizitatorilor, păzind ruinele cu străşnicie, zi şi noapte. Ce se întâmpla acolo? Probabil căutau ceva. Ce ar fi putut căuta într-un oraş antic, numit „poarta zeilor”? Cel mai probabil, „poarta stelară” a lui Marduk. E posibil s-o fi descoperit chiar Saddam, Agenţia pentru Securitate Naţională (N.S.A.) a Statelor Unite publicând pe site-ul propriu o fotografie ce înfăţişează doi arabi într-o peşteră, aflaţi lângă un dispozitiv circular, asemănător „porţilor stelare” din seria de filme Stargate.
 
Nu ştim dacă este vorba despre un trucaj, însă ştim că N.S.A. a fost implicată în celebrul program de vedere la distanţă, numit Stargate. Iar în 2009 în Norvegia, în 2010 în Australia şi în 2012 în Orientul Mijlociu au fost văzute ciudate spirale luminoase pe cer, asemănătoare unor portaluri. Cum „scaunul psihotronic” al proiectului Montauk realizează călătorii prin tuneluri spiralate, ipoteza portalurilor rămâne în picioare.
 
NorwaySpiral_C21
Dacă americanii ar fi descoperit într-adevăr în 2003 „poarta stelară” din Babilon, ar fi avut nevoie de câţiva ani cel puţin pentru a o studia. Apoi, pentru a o activa, ar fi fost necesară o cantitate enormă de energie. După ce ar fi descoperit modul de funcţionare şi ar fi rezolvat problema energiei, ar fi avut loc teste. Se pare că toate acestea s-au întâmplat, e drept, pe ascuns.
 
În 2008 a avut loc experimentul de la Geneva, despre care nu ştim mai nimic. Oamenii de ştiinţă de la Centrul European pentru Cercetări Nucleare au construit un accelerator de particule într-un tunel lung de 27 de kilometri, la circa o sută de metri adâncime sub graniţa franco-elveţiană. Varianta oficială este că acest imens accelerator de particule, ascuns în subteran, a fost folosit pentru recrearea primei fracţiuni de secundă de după Big Bang.
 
Cine crede că această fracţiune de secundă e atât de importantă încât să merite un asemenea efort, mai ales financiar, se înşeală. Criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanţarea unui astfel de proiect extravagant, doar pentru crearea unei fracţiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic).
 
Avengura proiectului ne indică faptul că se urmărea ceva foarte important. Iar acest ceva ar putea fi deschiderea „porţii stelare” descoperite în Babilon cu cinci ani în urmă. Prin urmare, acele spirale luminoase din 2009, 2010 şi 2012 ar putea rezulta din testarea „porţii”, reprezentând încercări de a o deschide. Adepţii teoriilor conspiraţioniste susţineau că „poarta” era pregătită pentru a fi deschisă la data „apocaliptică” de 21 decembrie 2012, cu scopul de a-i readuce în lumea noastră pe zeii din vechime. Însă, la fel ca în cazul tuturor „apocalipselor” anunțate, nu s-a întâmplat nimic nici de această dată.
 
Sfarsit de capitol 27.
 
=======================================
===================================================
=============================================================

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Click here!

Follow Vasile Burcu

COUNTERsite

BING, Search romania megalitica:

TOP 10. Cele mai citite Postări