26. Potopul. Secretele zeilor. Ep.1. By KLAUDYU

 

Cel mai răspândit mit pe suprafaţa Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane, patruzeci și șase americane şi zece din Australia şi zona Pacificului), specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene şi ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari şanse ca un asemenea eveniment să se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

 

Cea mai cunoscută legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase al cărţii Genezei, Dumnezeu a hotărât să distrugă oamenii din cauza răutăţii acestora. S-a decis să salveze o singură familie, a cărui cap era Noe, un „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Dumnezeu l-a învăţat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de trei sute de coţi, lată de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci. Apoi i-a poruncit să-şi ia cu el în corabie nu doar soţia, fiii şi nurorile, ci şi câte o pereche din fiecare specie de animale.

 

Cu o săptămână înainte de catastrofă, Domnul s-a răzgândit şi i-a cerut lui Noe să ia în corabie câte şapte perechi din animalele curate şi câte o pereche din cele necurate. Capitolul al şaptelea susţine că „în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. După ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, ucigând toate vieţuitoarele de pe Pământ.

 

Capitolul al optulea ne spune că „în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.

 

După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”.

 

Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor şi s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al nouălea, Dumnezeu aşează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el şi oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea biblică a Potopului.

 

 

Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare despre Potop, deşi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe să-l anunţe că se apropie Potopul şi să-l înveţe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru şi optzeci și nouă susţin că Enoh ştia deja de venirea Diluviului, primind această informaţie printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îl dezvăluie lui Noe cataclismul ce va urma.

 

Enoh susţine că Dumnezeu i-a dezvăluit adevăratul motiv al calamităţii: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anunţat pe Noe că el va supravieţui unei urgii ce va veni în curând, fără a specifica despre ce este vorba, menţionând totuşi că îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”.

 

Potopul este amintit şi în alte cărţi biblice, ce menţionează că uriaşii, copiii îngerilor cu pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi uriaşi erau, care întru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:6).

 

Acelaşi lucru îl susţine şi Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriaşi înecaţi: patru milioane nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriaşii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a făcut să se ucidă între ei. Geneza biblică nu specifică nimic despre destinul uriaşilor şi al îngerilor decăzuţi, însă varianta oficială a creştinismului şi a iudaismului este că uriaşii au fost distruşi de marele Potop.

 

Se presupune că aceste legende evreieşti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israeliţii având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgameş, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pământenilor printr-un Potop.

 

Zeul Ea nu a fost de acord cu această decizie şi l-a învăţat pe regele Utnapiştim („Cel ce a găsit viaţa”) să-şi facă o corabie în care să ia „sămânţa tuturor făpturilor vii”. Utnapiştim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu (lungimea şi lăţimea de o sută douăzeci de coţi, cu şapte punţi supraetajate), şi şi-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari.

 

Când a început urgia, zeii s-au speriat şi s-au retras în cer. „Vreme de şase zile şi nopţi vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie”, susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată.

 

Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmulţirea oamenilor şi cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii şi foamete. Enki nu este de acord cu această hotărâre şi îi învaţă pe oameni să nu se mai închine zeilor şi să se revolte împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru muritori. Enlil convoacă din nou Consiliul zeilor şi cere ca omenirea să fie distrusă printr-un Potop.  La fel ca în Epopeea lui Ghilgameş, Enki alege un muritor pe care îl anunţă de cataclismul iminent şi îl învaţă să-şi construiască o corabie.

 

 

Eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) şi i-a ordonat să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi să plece în Armenia.

 

Sursa: 26. Potopul. Secretele zeilor, By KLAUDYU

 

=======================================

==========================================================

=====================================================================