Google Translate

duminică, 24 septembrie 2017

Sat Bunoaica,Comuna Ciresu,Jud. Mehedinti. Vărăritul, o îndeletnicire tradiţională pe cale de disparitie. In alte tari insa, 'LOCATII de turism', pe bani grei. Noua nu ne trebuie... banii!

 Meşterul Ionică Brânzan şi varnita pe care a moştenit-o de la bunicul său 
FOTO Alexandra Georgescu

Vărăritul, o îndeletnicire tradiţională care moare. „Pe timpul când a mers varniţa am trăit foarte bine“

În mai multe sate olteneşti găseşti varniţele părăsite, acele cuptoare de ars varul care au forma unui cilindru zidit din piatră, cu o deschizătură la bază, prin care se alimentează focul. Ionică Brânzan (43 de ani), din Bunoaica, judeţul Mehedinţi, este printre ultimii meşteri mehedinţeni care au lucrat în domeniu

Meşterii vărari din Mehedinţi spun cu părere de rău că nu mai au piaţă de desfacere din cauza produselor care au invadat magazinele de profil. În plus, lemnul folosit pentru arderea pietrei de calcar este mult prea scump pentru ca varul produs acasă să mai poată fi rentabil. Până acum trei-patru ani, la circa 20-30 de kilometri de muncipiul Drobeta Turnu Severin mai găseai, la Podeni, Şiroca, Balta, Bunoaica ori Bâlvăneşti, câte-un meşter vărar care nu renunţase. E adevărat, aveau comenzi din ce în ce mai puţine, dar nu îi lăsa inima să închidă varniţele, fiindcă acest meşteşug îl au în sânge, le curge prin vine. De când se ştiu, din tată-n fiu, părinţii şi bunicii s-au ocupat cu vărăritul şi era firesc să ducă tradiţia mai departe. Specializarea meşterilor vărari a fost favorizată pe de o parte de lipsa unei agriculturi intensive, iar pe de altă parte de existenţa uriaşului masiv calcaros din această zonă a Mehedinţiului, care a furnizat materia primă meşteşugarilor.

CU BANII LA VALIZĂ
Ionică Brânzan (43 de ani), din Bunoaica, descendent dintr-o familie de vărari, povesteşte cu tristeţe că a fost nevoit să închidă, în 2006, varniţa. Nu mai avea comenzi, dar mai ales din cauza scumpirii lemnului. S-a ocupat cu vărăritul încă din 1990, când nu prididea cu lucrul. Erau vremuri bune, când făcea bani frumoşi şi nici prin cap nu-i trecea că într-o zi va vorbi la trecut despre toate aceste lucruri.



 „Pe timpul când a mers varniţa am trăit foarte bine. Îmi plăcea să muncesc pentru că renta, munceam pentru mine. Vă spun sincer: aveam o valiză cu care venisem din armată, cam jumătate era plină cu bani tot timpul. Acum bate vântul prin ea“, spune Ionică Brânzan."

După ce a închis varniţa, meşterul a trebuit să se reîntoarcă la o veche preocupare a sătenilor din Bunoaica, îngrijind acum de o minifermă de animale, singura sa sursă de venit pentru a-şi întreţine familia.

MUNCĂ TITANICĂ 

 
Varniţa a moştenit-o de la bunicul său, dar meşteşugul l-a învăţat de la Constantin Neagu, un meşter din sat, care a murit cu mai mulţi ani în urmă. Pentru vremurile actuale, efortul depus de aceşti meşteri, de unde şi vorba „muncea ca vărarul“, pare de domeniul incredibilului. Locul de unde se scoate piatra de var se numeşte carieră, întotdeauna plasată în hotarul satului. Procedeul scoaterii pietrei de var este asemănător cu cel folosit în alte regiuni ale ţării, fie că se scoate din ţancul de la suprafaţa solului, fie că se scoate din „stană de piatră“, ori că se dizlocă o cantitate de pământ până se ajunge la ţancul de piatră. În cele mai fericite cazuri, piatra se poate culege din albia râurilor, după trecerea apelor mari, care aduc cu ele o cantitate mare de piatră. În acest caz, munca este redusă doar la culesul pietrei.

Ionică Brânzan spune că scoaterea pietrei din ţanc necesita o muncă istovitoare. Piatra era scoasă de către meşter şi tovarăşii lui de cuptor ori de alte persoane plătite, care scoteau cu târnăcopul şi barosul de 10-12 kilograme un „stânjen“ sau doi de material. Şi asta nu-i nimic.



După ce aduceau piatra de calcar la varniţă, începea mărunţitul ei, fiindcă varniţa se încarcă doar cu bucăţi mici de piatră. „Urma boltitul varniţei, nu eram singur, vreo cinci-şase oameni mă ajutau la încărcatul varniţei. Eu eram în interior singur şi mă apucam de zidit, prima dată se puneau ţuguri, adică piatră de calcar în picioare, apoi uşor-uşor să se închidă bolta. O zi întreagă lucram la zidit şi spre seară puneam focul. Trebuia să ardă 72 de ore, foc continuu, trei zile şi trei nopţi, un om trebuia să stea permanent lângă foc. La o tonă de var ardeai circa trei metri ster de lemn (n.r. – aproximativ doi metri cubi)“, spune meşterul vărar de la Bunoaica. În toate aceste trei zile în jurul varniţei se adunau toţi tinerii din sat şi petreceau ca la o sărbătoare. Fochistul nu scăpa focul din ochi însă nicio clipă – altfel s-ar fi dus pe apa sâmbetei toată munca din ultimele zile.

„Când era aproape gata, îşi făcea un luciu peretele. Atât ardea că părea că vezi prin ea, se lăsa mult, când te uitai de sus era numai o oglindă“, povesteşte Ionică Brânzan.

Apoi bulgării de var erau cumpăraţi de comercianţii ambulanţi, dar mai ales de patronii firmelor de construcţii din împrejurimi.

 „NE VOM ÎNTOARCE LA ADEVĂRATELE VALORI“ 


Muzeograful Florentina Pleniceanu, şeful secţiei de etnografie şi artă populară a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin, este optimistă şi este convinsă că în timp aceste meşteşuguri îşi vor găsi locul binemeritat: „Am convingerea că ne vom întoarce la adevăratele valori identitare şi aşa se va întâmpla şi cu foarte multe meşteşuguri care zicem noi că sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt în stare latentă acum, dar oamenii nu vor lăsa să se piardă aceste lucruri, le vor aprecia, le vor preţui“, spune muzeograful.




 Din punct de vedere istoric, existenţa acestui meşteşug este menţionată încă din perioada ocupaţiei romane, activitatea meşteşugărească fiind larg răspândită în marile cariere de calcar ale zonei. Astfel, D. Tudor în „Oltenia romană“, vorbind despre construirea castrului Drobeta, arată că: „Oraşul a folosit în construcţia podului, castrului şi a altor clădiri ce s-au ridicat la începutul secolului II, deci în primele timpuri ale stăpânirii romane, blocuri fasonate dreptunghiulare şi piatră spartă, adică de Dunăre de la Bahna (lângă Porţile de Fier), un calcar cu aspect nisipos, destul de dur, ce se poate tăia şi ciopli destul de uşor dacă roca e puţin umedă. Prin anul 150 e.n., carierele de la Bahna sunt înlocuite cu cele de la Gura-Văii, Vîrciorova, Vodiţa, Brezniţa, de unde se tăia un calcar alb, cu nuanţe roşiatice şi aspect de travertine. Din el se poate fabrica şi un var bun“.
----------------------------------
Sursa:http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/vararitul-indeletnicire-traditionala-moare-pe-timpul-mers-varnita-trait-foarte-bine-1_59c412ab5ab6550cb866a364/index.html

--------------------------------------------------------

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Neamule roman... Ne merităm soarta! Sărmana Segetuza - Ruinele cetății dacice rămân doar un morman de pietre! Nepăsarea ne costă!


Sărmana Segetuza - Ruinele cetății dacice rămân doar un morman de pietre! Nepăsarea ne costă!

Sarmizegetusa se află situată în partea de vest a Ţării Haţegului, la aproximativ 8 km de “Porţile de Fier ale Transilvaniei”, de unde se face trecerea în Banat.

În antichitate romanii au construit aici capitala provinciei Dacia Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Zidurile oraşului aveau o lungime de 500 x 600 m şi închideau în interior o suprafaţă de aproximativ 33 ha.

Pe o suprafaţă de 60-80 ha, în afara zidurilor de incintă ale oraşului, romanii au construit numeroase monumente publice, case particulare, morminte.

Dacii credeau că în noaptea de Sânziene se deschid porțile cerului și lumea celor morți intră în contact cu cei vii. Legendele, dacă ar fi exploatate, ar putea transforma cele șase cetăți dacice în unele dintre cele mai importante obiective turistice din țară.

Echipa ”În Premieră” a descoperit că la UNESCO ajung rapoarte privind cetățile dacice, în care se spune că există un muzeu, drumuri adecvate și o sumedenie de turiști.

Realitatea este cu totul și cu totul alta. Puținii turiști care ajung acolo nu descoperă decât un morman de pietre, din care nu pot desluși prea multe. Specialiștii UNESCO au venit în 1999 și au rămas uimiți de cetățile dacice, pe care au decis să le introducă în patrimoniul mondial. De atunci și până acum nu s-a întâmplat mai nimic.

Prin comparație, ruinele unui castru roman din Austria, cu o valoare istorică infinit mai mică, sunt vizitate anual de peste 250.000 de turiști. Și aduce milioane de euro la buget.

Prin comparație, cetățile dacice sunt vizitate anual de 25.000 de persoane.


------------------------------------------

Creierul uman - tehnologie extraterestră ?!? O uriașă enigma... 'la purtător'!


Creierele noastre sunt ca o tehnologie extraterestră. Noi nu înțelegem cum lucrează, iar ceea ce am reuşit să aflăm până acum ne indică faptul că acestea funcţionează într-un mod cu totul diferit faţă de actuala noastră tehnologie inteligentă.

-----------------------------------------
După un secol de cercetare, suntem doar la început în ceea ce priveşte înțelegerea creierului. Spre deosebire de inimă sau chiar de ADN, noi nu am reuşit să înţelegem în detaliu modul prin care creierul îşi îndeplinește funcțiile sale de bază. Cum se generează emoțiile? Cum luăm decizii? Cum învăţăm?

Două aspecte se evidenţiază atunci când încercăm să înțelegem cum funcţionează creierul. În primul rând, noi credem că știm cum gândim. Senzațiile, gândurile, precum și obiceiurile culturale în legătură cu felul în care ne înțelegem pe noi înşine ne oferă doar o înţelegere superficială cu privire la funcţionarea creierul. Încă utilizăm metafore inadecvate pentru a descrie creierul uman. Acesta doar se aseamănă cu un computer, dar el nu este un computer.

În al doilea rând, spre deosebire de alte organe, creierul execută mai multe operaţii în acelaşi timp. Toată viaţa noastră se desfăşoară prin intermediul său. Funcțiile sale multiple care s-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei noastre ne dovedesc faptul că suntem înzestraţi cu un organ greu de înţeles. Rezultatul este că, chiar dacă reuşim să aflăm câte ceva despre creier, nu vom putea imediat generaliza această înţelegere. Ne putem aștepta la o evoluţie în gândire, modificări ale funcțiilor existente şi există, de asemenea, potenţialul de a descoperi soluții diferite pentru multiplele probleme pe care trebuie să le rezolvăm în fiecare zi.

Cercetările interdisciplinare din domeniul științei creierului, inclusiv cele din neuroantropologie și neuroştiinţă, evidenţiază o problemă interesantă. În cazul în care nu există un singur mod de funcționare a creierul, atunci nu există un cod unic (cum ar fi în cazul ADN-ului) ce poate debloca cutia cu mistere ale creierului. În consecinţă, ne putem afla în situația în care mai mulți oameni vor obţine diferite răspunsuri parțiale cu privire la acesta. Cu toate acestea, aceste răspunsuri parţiale reprezintă doar o tentativă de răspuns și nu există un cadru evident în care acestea se pot integra.

Orbul și elefantul

De multe ori se apelează la o metaforă pentru a descrie activitatea de cercetare asupra unor probleme complexe: cum poate descrie un orb un elefant. Să presupunem că există 5 persoane fără vedere ce ating diferite părţi ale unui elefant: primul atinge coada, al doilea trunchiul, al treilea un picior, al patrulea un colţ, al cincilea o ureche. Cu toţii indică, pe baza dovezilor pe care le au la îndemână, un anumit animal. Metafora aceasta este adesea folosită pentru a evidenția faptul că întotdeauna avem dificultăți să înţelegem un adevăr mai mare, există într-adevăr un elefant acolo, doar că oamenii, pur și simplu, ating părţi diferite ale acestuia.

Metaforic vorbind, cercetările în cazul creierului conduc la evidenţierea mai multor astfel de mamifere, nu doar a unuia singur. Este ca în cazul în care cineva ar atinge un elefant, altcineva un rinocer şi altcineva un hipopotam. La început acestea ar putea părea la fel, dar ele sunt diferite. Cu alte cuvinte, elefantul din cameră nu este cu adevărat un elefant, ci o întreaga menajerie.

Damanul de stâncă

Putem fi chiar mai confuzi. Noi credem că elefantul, rinocerul, chiar și hipopotamul, se aseamănă. Toate aceste animale sunt mari, trăiesc în Africa, mănâncă plante și așa mai departe. Cu toate acestea, cercetarea evolutivă indică că cele mai apropiate rude ale elefantului sunt lamantinii și damanii. Aparențele pot fi înșelătoare, iar ceea ce noi credem că este real s-ar putea să fie o iluzie. Elefanţii trăiesc în savană și în pădure, hiracșii pe un teren stâncos, iar lamantinii în ocean. Înţelegerea creierului ar putea însemna depășirea propriilor noastre ipoteze cu privire la lucrurile care arată la fel şi integrarea informaţiilor din domenii ştiinţifice diferite.

Atunci când facem generalizări, este mai bine să fim circumspecţi.

Elefant în flăcări

Poate că trebuie să recunoaștem că în creierul nostru „există” mai multe astfel de animale cum ar fi elefantul, damanul şi lamantinul. Și toate acestea ne animă în diferite moduri, similar felului prin care teoria flogisticului explica procesele de ardere.

În cele din urmă, eu susţin ideea existenţei mai multor coduri ale creierului. Este ceea ce evoluția ne-a dăruit. În consecinţă, este necesar să aplicăm metode diferite de analiză a creierului. Limbajul este separat de ritmul circadian. Nu vom găsi un singur cod, pentru că nu există doar unul.
Acest scurt eseu a fost inspirat de două lucrări recente și de o prezentare video. Ciudățenia biologiei și a evoluției este dată de faptul că există mai multe coduri ca parte a funcției neuronale şi din această cauză creierul este atât de greu de înţeles.

Gary Marcus. Problemele în legătură cu ştiinţa creierului

Gary Marcus, profesor de psihologie la New York University, a scris un articol în New York Times în care a analizat recentele controverse apărute în legătură cu direcţia urmată de fondurile guvernamentale din domeniul neuroştiinţei. Finanțarea, în cea mai mare parte, este destinată unor cercetări specializate în vederea înţelegerii creierului. Mulţi neurologi consideră că este nevoie de o abordare ceva mai largă. Iată cum explică Marcus acest lucru:

„Diferitele ramuri științifice fac apel la diferite teorii. Fizicienii, de exemplu, caută „marea teorie unificată” care trebuie să integreze gravitaţia, electromagnetismul și forțele nucleare într-un pachet elegant de ecuații. Indiferent dacă vor reuşi sau nu, aceştia au făcut progrese considerabile, în parte pentru că ei știu ce trebuie să caute.

Biologii, incluzându-i aici pe neurologi, nu pot spera la o astfel de teorie. Biologia nu este atât de elegantă precum pare a fi fizica. Lumea vie este caracterizată de o mare varietate și de o complexitate imprevizibilă, deoarece biologia este rezultatul unor evenimente produse în istoria evolutivă prin care speciile s-au diferenţiat pe baza unor accidente care le-au marcat drumul evolutiv. Nicio teorie generală din neuroştiinţă nu ar putea prezice, de exemplu, că cerebelul (cel care este implicat în controlul mişcării) ar trebui să aibă mult mai mulţi neuroni decât cortexul prefrontal (parte a creierului asociată cu inteligenţa avansată).

Complexitatea biologică este însă doar o parte a problemei atunci când ne întrebăm ce fel de teorie a creierului căutăm. Ceea ce căutam într-adevăr este un fel de pod, un fel de legătură între două limbaje ştiinţifice distincte, cel al neurologiei şi cel al psihologiei…

Știm că trebuie să existe o legătură între reţelele neuronale și modul de gândire, dar până în prezent nu am putut descrie aceste legi. De exemplu, nu știm dacă cuvintele sunt memorate în neuroni individuali sau în reţele neuronale. Nu ştim ce fel de neuroni ar putea memora aceste informaţii, în cazul în care chiar fac acest lucru”.

Cristof Koch & Gary Marcus: Înţelegerea codurilor creierului

Elefant în șezut alături de un băiat

Christof Koch, director ştiinţific al Allen Institute for Brain Science și Gary Marcus şi-au formulat punctul de vedere cu privire la studiul creierului în articolul Cracking the Brain’s Codes publicat de MIT Technology Review. Se susţine faptul că actualele metode de analiză nu sunt de natură să răspundă la multe dintre întrebările importante cu privire la creierul nostru.

Terrence Sejnowski: Coincidențe suspecte în creier

Pentru a încheia, iată prelegerea lui Terry Sejnowski din anul 2012. De aici m-am inspirat asupra titlului articolului de față.

Cabină telefonică în formă de creier

Sejnowski, profesor la Salk Institute for Biological Studies, abordează în acest discurs complexitatea creierului. El ne vorbeşte despre cum au încercat oamenii să înţeleagă creierul prin metoda ingineriei inverse prin care, de exemplu, putem încerca să ne dăm seama cum funcţionează un produs nou de la Apple, Samsung sau Sony. Inginerii pot aplica această metodă în cazul unor produse fabricate de alte companii. Dar această metodă nu se poate aplica în cazul creierului.

„Problema cu această abordare este aceea că noi încă nu știm destul de multe lucruri despre creier. Acesta reprezintă practic o tehnologie extraterestră pentru noi. Nu-i cunoaştem cu adevărat principiile de bază. Și dacă nu cunoşti principiile de bază din spatele unei tehnologii și încerci s-o copiezi, atunci practic revenim la cultul cargo”.

Noi încercăm să construim ceva care arată ca un avion cu speranța că vom putea ajunge la cer. Dar rămânem pe pământ, pentru că noi nu înțelegem suficient de mult motorul sau aerodinamica.
„Să ne referim, de exemplu, doar la capacitatea noastră de a vedea. Faptul că putem recunoaște unde ne aflăm, putem observa scena şi oamenii din ea și ne putem aminti detaliile acesteia și, de asemenea, putem să ne plimbăm și să facem tot felul de lucruri într-o lume complexă, în condiții de incertitudine, este un miracol. Nu putem construi roboţi care să poată face asta, dar cumva natura a reușit să o facă și asta este într-adevăr problema„.

Traducere şi adaptare după Our Brains as Alien Technology
Sursa:http://www.stiintaonline.ro/creierul-uman-este-ca-o-tehnologie-extraterestra/

Click here!

Follow Vasile Burcu

COUNTERsite

BING, Search romania megalitica:

TOP 10. Cele mai citite Postări