Nu ati gasit ce cautati? Incercati Google search pe siteul nostru!

Google Translate

joi, 25 octombrie 2012

STRANGE ARTIFACTS. Crystal Skulls. Discutii si teorii contradictorii. Cele 13 cranii misterioase ale umanitatii, fac din nou valuri!

 
In ultimele doua secole, in diferite locuri ale lumii au fost descoperite
12 cranii realizate din cristal, ametist, topaz, cuart si alte materiale dure.
 
 
 
O veche legenda indiana spune ca ar trebui sa fie 13 pentru a se schimba complet lumea. Unii cercetatori spun ca cel de-al 13-lea si cel mai mare craniu a fost deja descoperit, altii afirma ca nu se stie inca nimic despre el. De fapt, arheologii si cercetatorii incearca in zadar de multi ani sa afle motivul realizarii ciudatelor obiecte. Vechimea lor a fost estimata la aproximativ 1.000 de ani si nu ar putea fi realizate nici macar cu tehnologia prezentului. Cristalele si craniile constituie o alaturare ce a iscat numeroase presupuneri legate de existenta extraterestrilor.
 
 
 
De-a lungul timpului, omenirea a utilizat puterea cristalelor si a pietrelor in scopuri diferite. Cele mai vechi legende despre cristalele magice ne duc la Atlantida. Se presupune ca oamenii acestei rase avansate foloseau cristalele pentru a canaliza si utiliza energia macrocosmica.In practica medicala a multor culturi stravechi, se regaseste portul la git al amuletelor si talismanelor.

Se foloseau diferite pietre, in functie de boala, pentru a obtine efectul tamaduitor dorit. Indienii americani si mayasii foloseau si ei cristalele pentru diagnosticarea si tratamentul diferitelor boli.Astazi, datorita dezvoltarii rapide a tehnologiei, cristalele sint folosite pentru a transmite si amplifica energiile in multe feluri. Cristalele au fost considerate talismane magice inca din Evul Mediu si in prezent, pentru multi, puterea lor supranaturala este de necontestat.In acelasi timp, craniile simbolizeaza moartea si nenorocirea si sint folosite numai in practicile magiei negre.
 
Imbinarea dintre cele doua simboluri a iscat numeroase presupuneri legate de existenta extraterestrilor sau a unei civilizatii pamintene superioara fiintei umane.O legenda indiana a incitat numerosi cercetatori. In India circula singura legenda referitoare la craniile misterioase: Un cerc realizat din 12 pietre sau cranii, in mijlocul caruia se afla un al 13-lea craniu, cel mai mare dintre toate. Acestea sint pietrele cunoasterii, iar cind vor fi reunite toate in forma amintita, vor schimba complet lumea. Obiectele au fost aduse din spatiu de 13 civilizatii diferite, care le-au dat spre pastrare diverselor popoare. Cind va sosi timpul, craniile vor fi redescoperite, prevesteste vechea legenda indiana.Intr-adevar, incepind din anul 1840, in diferite regiuni ale lumii au fost descoperite
12 cranii ciudate.
 
 
 
 
La ora actuala, ele se afla in unele colectii particulare sau sint expuse in muzee din SUA, Franta sau
Marea Britanie . Desi la inceput au fost privite ca niste opere de arta create de stramosii nostri, dupa ce s-a aflat legenda indiana, numerosi cercetatori au inceput sa se intereseze mai indeaproape de aceste cranii.Cert este ca specialistii in prelucrarea cristalelor afirma cu tarie ca
felul in care au fost taiate aceste obiecte este atipic.
 





Un cristal, indiferent de materialul din care se compune, creste pe trei planuri diferite, de-a lungul unor axe cristalografice. In functie de unghiul in care se afla aceste planuri, se formeaza fatetele pietrei. Atunci cind un cristal e prelucrat in sens invers axelor sale, se observa acest lucru foarte repede pentru ca materialul se sparge pur si simplu in bucati foarte mici. Afirm cu tarie ca acest lucru este imposibil, avind in vedere mijloacele tehnice de care dispunem astazi, a afirmat John Rowen, seful catedrei de cristalografie si mineralogie de la Universitatea din Pasadena.
Modul de faurire a craniilor releva o tehnica nemaiintilnita pe Pamint.
 
 
O alta constatare de senzatie este ca nici unul dintre craniile descoperite nu prezinta urme de slefuire: Dupa ce ca sint facute dintr-un singur bloc de cristal, nici nu se vede vreo urma pe care ar fi lasat-o, cu certitudine, orice obiect care ar fi fost folosit pentru modelarea craniilor. Singura explicatie logica e ca aceste obiecte au fost realizate doar prin frecarea cu miinile, lucru posibil. Insa am calculat ca pentru modelarea unui singur craniu ar fi fost nevoie de cel putin 600 de ani, avind in vedere duritatea materialului si complexitatea obiectelor, a mai spus doctorul Rowen.Specialistii au incercat sa determine cu exactitate vechimea acestor obiecte misterioase. Insa fiecare metoda folosita a indicat o cu totul alta datare: de la 1.400 de ani, pina la 36.000 de ani.
 

Tot ce pot face cercetatorii este sa astepte si descoperirea celui de-al 13-lea craniu, care ar putea face lumina in acest mister. Unii spun ca el deja a fost descoperit, dar nu i s-a dat atentie, altii ca nu se stie inca nimic despre el. In opinia specialistilor, din punct de vedere tehnic, craniile de cristal sint obiecte care nu pot fi reproduse sau realizate in zilele noastre nici de cei mai priceputi sculptori sau ingineri.


 
 
Aceste teorii au dus la numeroase discutii contradictorii in privinta unui craniu de cristal studiat de exploratorul britanic Mitchell-Hedges. Acesta a prezentat craniul ca o descoperire a fiicei sale Anna, in 1924.Mitchell-Hedges a condus o expeditie la ruinele unei localitati mayase, Lubaantun, in Belize, cautind probe in ceea ce priveste existenta Atlantidei. El a povestit ca fiica sa a gasit craniul de cristal, intre vechi ruine unde a presupus ca odinioara a existat un templu mayas. Craniului ii lipsea mandibula, care a fost insa descoperita trei luni mai tirziu, la citiva metri distanta.
 
Mitchell-Hedges a relatat ca, initial, a refuzat sa ia craniul si l-a oferit preotilor de acolo, dar ca ei i l-au dat in dar, in semn de bun ramas. Craniul a uimit prin faptul ca se asemana foarte tare cu un craniu uman, mai ales in ceea ce priveste structura maxilarului, mai precis mobilitatea mandibulei.Cercetarile de mai tirziu si studiile minutioase asupra craniului efectuate de catre specialistii de la British Museum i-au dus pe acestia din urma la concluzia ca povestea lui Mitchell-Hedges era fictiune si ca exploratorul a intrat in posesia craniului - fara a se sti prin ce metode - abia in 1943.
 
Unii sceptici afirma ca toata povestea descoperirii craniului este doar o inscenare facuta de cercetatorul Mitchell-Hedges, deoarece a vrut sa-i faca o bucurie fiicei sale adoptive, care, de fapt, in ziua descoperirii implinea 17 ani.La lumina, acest craniu pare sa-si schimbe culoarea, citeodata se abureste usor, existind chiar momente cind in interiorul sau pot fi vazute imagini stilizate de munti si temple.

Craniul a ramas mostenire fiicei lui Mitchell-Hedges, Anna, care a sustinut in continuare versiunea tatalui sau si, dupa ce s-a stabilit in Canada, a efectuat mai multe turnee in care incerca sa-i convinga atit pe oamenii de stiinta, cit si pe cei de rind ca intr-adevar acesta a fost descoperit in 1924, in vechiul templu mayas, si ca detine puteri miraculoase.Realizarea de catre oameni a craniului descoperit de Mitchell-Hedges este imposibila.
 
Craniul Mitchell-Hedges - cum a fost botezat - cintareste aproximativ 6 kilograme. Exceptind unele anomalii de la oasele pometilor, acest craniu este structurat din punct de vedere anatomic la fel ca un craniu uman.

Din cauza dimensiunilor sale s-a ajuns la concluzia ca modeleaza, mai degraba, craniul unei femei.Craniul Mitchell-Hedges a fost indelung studiat, una dintre cele mai amanuntite analize efectuindu-se in 1970, la laboratoarele Hewlett-Packard. Cercetatorilor li s-a parut cu atit mai misterioasa originea si modalitatea in care ar fi putut fi realizat acesta, cu cit toate indiciile le intareau convingerea ca acesta fusese sculptat impotriva axei cristalului.
 
Cercetatorii au concluzionat ca singurele unelte utilizate pentru cioplirea craniului au fost diamantele, iar finisarea s-a facut cu ajutorul unei solutii obtinute dintr-un amestec de nisip de siliciu si apa.Aceasta presupunere nu a devenit totusi certitudine, pentru simplul fapt ca ar fi fost nevoie de vreo 300 de ani pentru a finaliza lucrarea cu asemenea ustensile.
 
Concluzia expertilor a fost ca realizarea de catre fiinta umana a unei forme atit de complexe si intr-o maniera desavirsita precum Craniul Mitchell-Hedges era practic imposibila. Ei au afirmat ca, in timp ce craniul era luminat, acesta parea ca a luat foc, isi schimba culoarea si emana imagini si sunete stranii.
Desi Craniul Mitchell-Hedges a fost considerat esenta acestui gen de creatii, au mai fost descoperite si alte cranii similare, care au ridicat mari semne de intrebare. Intre ele exista o inrudire stranie, nu doar din cauza similaritatilor structurale si compozitionale, ci prin faptul ca ele par sa ascunda un fel de energie care le face sa comunice intre ele atunci cind sint adunate la un loc.
 

Acest lucru a dus la ipoteza ca misterioasele cranii ar fi facut parte din aceeasi familie, ca ar fi avut creatori comuni si ar fi servit unor scopuri comune.
 
Pe linga Craniul Mitchell-Hedges, printre cele mai celebre se numara Craniul de Cristal Britanic si Craniul de Cristal Parizian, istoricii sustinind ca ambele au fost aduse in Europa, in 1890, de catre mercenarii mexicani.Cele doua cranii se aseamana ca dimensiuni si forma si s-a presupus ca, de fapt, unul dintre ele reprezinta o copie a celuilalt. Spre deosebire de Craniul Mitchell-Hedges, acestea doua nu sint sculptate cu o finete la fel de mare, unele trasaturi fiind superficiale si incomplete.
 
 
Craniul botezat ET poate vindeca orice boala. Alte exemplare cunoscute sint reprezentate de Craniul de Cristal Mayas si Craniul Ametist, descoperite in 1900 in Guatemala, respectiv, Mexic si aduse in Statele Unite de catre un calugar. Cele doua sint foarte asemanatoare, singura deosebire constind in faptul ca Craniul Ametist este realizat din cuart purpuriu .ET este un alt craniu de cristal ce a trezit interesul cercetatorilor, el fiind descoperit la inceputul secolului XX in America Centrala .Realizat dintr-un cuart cenusiu, ET face parte dintr-o colectia particulara a unei femei care crede ca acesta are puteri miraculoase, putind vindeca orice boala. Ea a afirmat ca acest craniu a ajutat-o sa se vindece de o tumoare pe creier.
 
Craniul care este cel mai aproape ca structura si realizare de Craniul Mitchell-Hedges este cel cunoscut sub numele de Craniul de Cristal din Cuart Roz, descoperit in apropiere de Honduras. Craniul este mai mare decit cel Mitchell-Hedges, insa tradeaza aceeasi finete a lucraturii si are, de asemenea, mandibula mobila.

Au existat si exista inca numeroase convingeri, conform carora cristalul este o materie extrem de puternica, ce poate transmite si absorbi vibratii, emanind totodata un fel de energie psihica. Exista persoane care au afirmat ca, dupa ce au vizitat de mai multe ori Craniul Mitchell-Hedges si au petrecut mai mult timp in preajma sa, s-au vindecat, chiar si de boli cronice.
 
 
Cea mai interesanta ipoteza privind craniile a fost aceea ca, craniile reprezinta un fel de banci de date despre o rasa superioara, care este posibil sa fi existat pe Pamint. S-a presupus ca aceste cranii au fost codificate si ca in ele s-au inmagazinat numeroase date valoroase cu privire la misterioasa rasa, precum si profetii ale evenimentelor din urmatoarele milenii si o istorie completa a vietii pe Pamint.
 
Au existat numeroase incercari de a afla aceste presupuse informatii detinute de cranii, inventindu-se diverse metode. S-a considerat ca persoanele cu capacitati paranormale puteau obtine date despre informatiile din interiorul craniilor doar meditind in preajma acestora, insa aceste incercari nu au adus rezultate concrete.Au existat si ipoteze conform carora craniile ar detine imagini despre fiinte extraterestre si istoriile altor civilizatii din univers, insa toate aceste teorii au ramas la stadiul de simple supozitii.
 
In ciuda numeroaselor ipoteze, modul in care au aparut si au fost create craniile de cristal a ramas un mister. Nu a fost exclusa presupunerea ca aceste cranii ar reprezenta dovezile existentei Atlantidei. A existat, de asemenea, si ideea ca cele 13 cranii contin date istorice despre o civilizatie inteligenta care ar trai undeva in adincul pamintului, ascunsa de privirile oamenilor. O alta explicatie a fost ca artizanii din America Latina ar fi sculptat chiar ei aceste cranii prin metode numai de ei stiute si care nu au fost niciodata divulgate.
 
 
Cei mai sceptici oameni de stiinta cred ca aceste cranii sint realizate intr-o perioada mult mai recenta decit s-a pretins si nu constituie decit incercarea de a-i pacali pe creduli ca ele reprezinta dovada unor puteri paranormale sau a existentei extraterestrilor.
In ziua de Craciun a anului 1994, o femeie se plimba prin ferma sa din apropiere de Crestone, Colorado, in San Louis Valley. In aceasta zona au fost adesea vazute lumini ciudate, OZN-uri si animale mutilate.

O scinteiere de lumina produsa la nivelul solului i-a atras femeii atentia. Uitindu-se in jur, a vazut ceva ce stralucea in praf. A descalecat, a ridicat obiectul si l-a curatat. Parea sa fie un craniu facut din cristal sau sticla, dar deformat total, ca si cind cineva il topise si incercase sa-l refaca.Suprafata craniului era lucioasa si neteda.
 
Pe de o parte avea ceva asemanator dintilor umani, iar de cealalta parte semana foarte bine cu profilul unui extraterestru. La baza, unde ar fi trebuit sa se afle gitul, era retezat.Femeia, care a dorit sa i se pastreze anonimatul, nu mai vazuse niciodata ceva asemanator. Cind l-a aratat unor specialisti, ea avea sa afle ca nu era prima descoperire de acest gen.
 
 
Vestea despre craniul de cristal din San Louis Valley s-a raspindit cu repeziciune, iar cea care l-a gasit le-a permis sotilor Al si Donna Koon, precum si fiicei lor, Alta Jamison, sa-l expuna in magazinul lor de roci din Moffat, Colorado. Obiectul a devenit o adevarata atractie populara, aducind vizitatori din toate colturile Americii. Alta Jamison spune ca oamenii inzestrati cu capacitati paranormale pot comunica cu craniul. Unii chiar au simtit ca exista o legatura intre ei si craniu, despre care cred ca are constiinta si ca realizeaza conexiuni intre oamenii cu care vine in contact si o lume interioara a Pamintului.
 
Altii afirma ca acest craniu culege informatii de la celelalte cranii descoperite pina in prezent si ca el ar putea fi cel de-al 13-lea si ultimul. Dar, conform legendei indiene, ar trebui sa fie mai mare si nu este foarte mare fata de celelalte. Misterul persista, iar Al Koon spune ca energia craniului este pozitiva. De asemenea, el marturiseste ca nimeni nu a descoperit din ce mineral anume a fost confectionat craniul, insa banuieste ca ar fi din cristal.Altii sint de parere ca un OZN l-a pierdut sau l-a trimis intentionat in zona. Multi dintre cei care au meditat asupra craniului par sa simta ca obiectul este parte integranta din energia umana si extraterestra.
Nick Nocerino, un cercetator care a studiat craniul, a meditat asupra lui doua zile la rind si a simtit ceva nou, cu toate ca energiile emise de el se aseamana cu cele emise de celelalte cranii. Craniul aflat in custodia sotilor Koon poate fi imprumutat pentru meditatie intr-o camera separata.Chiar si cele mai neincrezatoare persoane care au stat in preajma craniului au pretins ca au simtit o forma ciudata de energie, ce provenea din el, fiind relatate in acest sens si unele incidente bizare.

De pilda, un sceptic a scos craniul din magazin si s-a apropiat cu el de masina. Una din roti a explodat fara vreun motiv. Un alt caz este cel al unui cercetator care a intrat in magazin pentru a filma craniul, dar cind a ajuns linga el a constatat ca aparatul de filmat nu mai functiona.Ca si celelalte cranii descoperite in America Centrala, nici acesta nu pare sa prezinte vreo urma de cioplire sau topire. El constituie o importanta descoperire in afara Americii Centrale, fiind inzestrat cu doua fete: una umana si cealalta extraterestra.
 


Probabil aţi auzit, mai puţin sau poate mai multe, despre diferite organizaţii secrete, ca Masoneria, Illuminaţii, Rosacruce, Ordinul Templierilo, Thule... Ma vad nevoit sa mentionez, iarasi, numele lor aici. Nazistii si membrii Thule, credeau ca Terra are gauri la polul nord si ca in interior ar exista o alta civilizatie.

Cum am mai mentionat in documentarul "Hitler si Atlantida", exista ipoteze si calcule corecte din punct de vedere fizic si matematic in privinta existentei unui portal la polurile Terrei. Atunci, poate cei care au existat candva si au locuit Atlantida, oriunde ar fi fost aceasta, fie ea sub Antarctida, in Marea Mediterana sau undeva intre Spania si Groenlanda au gasit acest portal si au reusit sa evadeze spre alta lume.

Marele matematician Euclid avea formulata o teorie conform careia, nu doar Terra ar fi "gaurita" ci si alte obiecte din Sistemul nostru Solar, iar Hubble confirma perfect aceste calcule prin poze uimitoare... Exploratorii care au atins polurile notau in jurnale ca au intilnit raulete cu apa calda, seminte de fructe exotice , poenite cu flori...Insa aceste lucruri nu prea au fost relatate intr-un mod deschis publicului . Si chiar de s-a spus ceva... Secretele mari sunt protejate de incredulitatea publica. Se pare ca S.U.A detine toti satelitii care supravegheaza polurile.

De asemenea, uriasa afacere de succes cu Alaska se pare ca a fost o intelegere facuta pentru alte scopuri. Si ma mai pune pe ganduri si descoperirea din Bucegi. Sunt 95% convins ca intr-adevar exista ceva la poluri. Anul acesta, in luna iunie (daca nu ma inseala memoria, caci site-ul respectiv a fost eliminat...), era planificata o ampla expeditie spre Polul Nord cu scopul declarat - gasirea gaurii. Cel care urma sa conduca aceasta expeditie a murit...E deja de la sine inteles ca in circumstante stranii.

Oricat de sceptici nu am incerca sa fim, poate doar din lipsa dorintei de a accepta asa ceva, poate din incredibilitatea acestor idei nu putem contesta lucruri palpabile, reale. Oare aceste 13 cranii nu sunt la fel de faimoase ca si Sf.Graal? Dar poate totul e un joc, ei ne dau informatia, ne lasa sa vedem si locurile lipsa. Tot ceea ce credem ca descoperim poate e deja de mult pus acolo pentru noi. Suntem ca niste copilasi care intra in casa si descopera uimiti bomboane ascunse prin diferite colturi ale casei, si in mandria lor motivata de infantilitatea aparent vesnica aleargam spre parinti sa ne laudam cu bogatiile gasite...
Si ei zambesc. Zambesc, caci stiau dinaintea noastra.


Sursa:
 
=====================================
=======================
===========

luni, 22 octombrie 2012

Stonehenge in Wiltshire, England. Mult mister, teorii, speculatii. Enigmele continua!



Puţini sunt oamenii care nu au auzit de misteriosul monument Stonehenge, situat în comitatul Wiltshire din Anglia.
Ansamblul de pietre uriaşe care se înalţă în sudul Marii Britanii, iar Stonehenge, marchează apogeul civilizaţiei megaliţilor, care se propagă de-a lungul ţărmurilor Europei Occidentale în mileniul al lll-lea şi dispare fără urmă, în jurul anului 1 500 î.Hr. Data înălţării acestei construcţii nu se cunoaşte şi nici autorul sau autorii înălţării ei. În jurul monumentului planează foarte multe întrebări al căror răspuns nu s-a aflat nici până în ziua de azi.
 

Tot ce au reuşit istoricii şi specialiştii să facă este să formuleze o serie de speculaţii şi de ipoteze. Nu se ştie de ce oamenii au avut ideea, în acea epocă, să introducă în pământ blocuri de piatră şlefuite rudimentar, de mai mulţi metri înălţime (aşa-numitele menhire), după ce reguli, de nepătruns pentru noi, stau aliniate pe tot întinsul ţinutului, de ce, în altă parte, sunt aşezate în cerc - cromlehurile - în jurul unor tumuli funerar, căror rituri mortuare se supun aceşti oameni atunci când pun pe mormintele lor colective dalele imense ale dolmenelor un singur lucru e sigur şi anume că este greu ca, apropiindu-te de Stonehenge, aventurându-te printre pietrele sale, să nu resimţi măreţia sacră, cosmică a lumii căreia ele au aparţinut cândva. Stonehenge a fost, în mod evident, un sanctuar.
 

Acest ansamblu celtic este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul Sarsen este cel exterior, având 33 de metri în diametru. Este construit din treizeci de blocuri imense de gresie (megaliţi), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare
 

Începând cu sfârşitul mileniului al lll-lea sau mai înainte, un cerc de gropi rituale, înconjurat de un şanţ şi de un taluz circular, sacralizează locul în interiorul căruia sunt înălţate menhirele din Stonehenge. Vreo 40 dintre ele sunt încă şi astăzi în picioare. înalte, majoritatea, de 4,15 m, ele sunt legate, două câte două, prin lintouri monolitice - grele traverse orizontale - dintr-un singur bloc.
Ele conturau la origine un cerc cu diametrul de 31 m, care se remarcă fără greutate. Ceea ce este ciudat despre Stonehenge, este faptul ca este departe de a fi unic in Anglia, dar este cel mai bine păstrat si elaborat astfel de monument.
 
 
 
 

Sunt cunoscute peste 100 de cercuri din pietre pe teritoriul Insulelor Britanice si in nordul Frantei. Unele dintre ele erau mici, de numai 3 metri in diametru. Cel mai mare este cel de la Avebury care se intinde pe o suprafata de aproximativ 4.000 de metri patrati. Unele dintre pietrele de la Avebury cantaresc 60 de tone.
 

Cum or fi mutat constructorii blocurile imense de pietre pe distante atat de lungi nu se stie exact. Se crede ca le-au tras pe sanii din lemne. Cele mai multe astfel de cercuri din piatra sunt mai mici decat Avebury si mult mai simple decat Stonehenge.
Se apreciază că situl de la Stonehenge număra la origine 125 de menhire. Pietrele sale cele mai grele cântăresc vreo 50 de tone. Ele au fost tăiate în cariere aflate la aproximativ 30 km distanţă. Celelalte provin din munţii Prescilly, situaţi la 217 km în linie dreaptă.
 

Menhirul de la Locmariaquer, din Bretagne, dacă azi nu era spart în patru bucăţi, ar putea, se zice, rivaliza cu obeliscul din Place de la Concorde, din Paris! Se admite, în general, că pietrele de la Stonehenge, ca toate cele din zonele megalitice ale epocii, au fost aduse pe butuci la marginea gropii săpate anume pentru a le primi. Ele au fost apoi basculate în groapă
 
 
în interiorul acestui prim cerc, menhirele mai mici descriu un al doilea perimetru circular, vizibil şi în prezent. Făcute fiecare din trei blocuri, cele cinci menhire din centru ating 6,70 m înălţime şi sunt aşezate în formă de potcoavă. Blocuri sparte zac pe jos. Ele concurează cu măreţia sitului, cu dimensiunea sa.
 
 
 
 
Drumul străjuit de menhirele astăzi dispărute, care ducea la sanctuar, era orientat pe axa răsăritului soarelui la solstiţiul de vară. Or, în ceea ce priveşte aliniamentele menhirelor de la Carnac, în Bretagne (Franţa), cele mai cunoscute din lume, acestea sunt dictate de cursa soarelui în diferite perioade ale anului. De aceea este tentant să se concluzioneze că Stonehenge, ca toate marile situri megalitice din Europa acelei epoci, corespundea unui cult solar.
 
 
 
 
Stonehenge este inclus pe lista UNESCO, din anul 1986. Stonehenge este proprietatea companiei English Heritage, iar terenul pe care se afla aparţine National Trust, ceea ce demonstreaza valoarea lui pentru englezi, dar si pentru umanitate.
 
 
 
 
 
Datorită unui rambleu, apoi fixate cu pământ şi pietricele pentru a le asigura pentru totdeauna stabilitatea. Oricum ar fi fost, este vorba de o muncă ce nu se poate imagina decât printr-o mobilizare, sub conducerea autoritară a unui şef necruţător, a nenumărate braţe omeneşti şi a unor specialişti experimentaţi.
Sursa:
 
 
Va rog si reamintesc! Click here:
 
 
Nimic nu este intamplator!
Admin, Romania Megalitica
 ==============================
==================

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Mănăstirea Corbii de Piatră. Comuna Corbi, sat Jgheaburi. Jud. Arges. Complexul Megalitic in primejdia distrugerii!

Corbii de Piatră - un schit rupestru unic în România, lăsat pradă distrugerii.

Undeva în deşertul Peninsulei Anatolia, în vechea provincie a Capadociei, într-o zonă aridă şi destul de accidentată a Turciei, există un număr însemnat de biserici şi mănăstiri săpate în stâncă. Cu toţii le cunoaştem din ghidurile turistice care te îmbie din vitrinele agenţiilor de turism. Ceea ce nu ştim e faptul că în România există astfel de construcţii de o frumuseţe covârşitoare, care îşi aşteptă nu vizitatorii, ci sfârşitul.
 
 
Dacă am înlocui în aceste postere deşetul anatolian cu Munţii Buzăului, cu dealurile de cretă ale Murfatlarului sau cu cele de gresie de la poalele masivului Moldoveanu, am descoperi că şi aici sunt locuri unice, puţin explorate şi încărcate de istorie. Totuşi nume precum ansamblul rupestru de la Aluniş ori bisericuţele de la Murfatlar sau schitul de la Sfinţii Apostoli din Jgheaburi, cunoscut drept Mănăstirea Corbii de Piatră, nu spun nimic turistului român. Dacă ajung să afle de ele şi reuşesc să ajungă acolo, s-ar putea număra printre ultimii norocoşi care văd asemenea locuri.
 
 
Un unicat în România: două altare la aceeaşi biserică
 
Faptul că Mănăstirea Corbii de Piatră este probabil printre cele mai cunoscute, mai popularizate şi mai vizitate, graţie şi legăturii cu familia Corvineştilor, nu a scutit-o de probleme. Ansamblul parţial rupestru este situat în comuna Corbi, sat Jgheaburi, fiind datat din secolul al XIV-lea (1512), când a fost reînfiinţat în perioada domnitorului Neagoe Basarab (1512 - 1521). Biserica rupestră de la Corbii de Piatră a fost săpată în peretele masiv de stâncă, înalt de circa 30 m şi lung de 14,5 m.
 
Însă biserica mănăstirii, săpată în stâncă (gresie), alături de care se regăseşte trapeza (sala de mese a mănăstirii) despre care se afirmă că a fost folosită, de către domnitor, ca tribunal, au o vechime mult mai mare. Motivul este simplu: astfel de aşezăminte săpate în piatră nu sunt caracteristice perioadei în care Biserica avea libertatea să-şi practice cultul. Într-adevăr, monahii preferau locuri izolate pentru a se ruga, dar arhitectura acestei construcţii seamă mai degrabă cu cele din Capadocia. Biserica se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici rupestre din regiunea mai sus amintită, arhitectura acesteia derivând din bisericile sală, cu două altare, dedicate hramului dublu – caracteristică bizantină de secolului al X-lea.
 
De altfel, Corbii de Piatră este singura biserică din Romania care are două altare funcţionale pe acelaşi naos. A exista supoziţia că cele două altare ar fi fost construite pentru a servi atât cultului ortodox, cât şi celui catolic. [o aberatie, sa nu zic prostie incomensurabila]. Însă aspectul lor bizantin infirmă această supoziţie, împingând vechimea construcţiei în primul mileniu al erei creştine. Există voci între specialişti care plasează săparea acestui locaş chiar în vremea persecuţiilor împotriva creştinilor. Argumentul lor ar fi intrarea minusculă în biserică (sub 1 metru înălţime), care ar fi fost perfect adaptată acelor vremuri şi uşor de camuflat.
 
Legătura dintre familia Corvineştilor şi aceste meleaguri
 
Monumentul este situat la aproximativ 400 m de centrul comunei Corbi (loc de baştină al Corvineştilor), pe malul stâng al Râului Doamnei, în zonă mai putând fi observate fragmente ale ruinelor Castelului lui Voicu, tatăl lui Ioan Corvin. Biograful regelui maghiar, Matia Corvin, când a redactat lucrarea dedicată vieţii acestuia, scria că strămoşii lui veneau din Transalpina, iar domeniul acestora se afla pe Plaiul Oii.
 
Prima atestare documentară este la 23 iunie 1512 şi ţine de momentul când monahia Magdalena, mătuşă a voievodului Neagoe Basarab, reînfiinţează Mănăstirea de la Corbii de Piatră, lăcaşul de cult primind hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Statutul de mănăstire domnească a fost dat de închinarea sa către domnitor, fapt ce a condus la sporirea prestigiului precum şi la obţinerea de terenuri din partea acestuia.
 
Probabil cea mai veche pictură murală din România
 
Valoarea deosebită a bisericii este dată mai ales de pictura, păstrată în totalitate cu caracter original, realizată în stil bizantin şi datată în secolul al XIV-lea sau chiar mai devreme, lăcaşul fiind cunoscut iniţial sub numele de „Mănăstirea Meriş”. Specialiştii au ajuns la concluzia că modalitatea de pictare este mai veche de ridicarea bisericii Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.
 
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea devine biserica de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii formată din 200 de familii de români din Jina Sibiului.
 
La începutul secolului următor, arhiereul Iosif al Argeşului măreşte bisericuţa cu un pronaos de 5,5 m pe 4,5 m, cu intrare spre nord în naos. În anul 1761, lăcaşului de cult i-a fost adăugată o cruce de tip latin cu capitel piramidal detaşabil, amplasată deasupra peretelui vestic, neafectată de surparea peretelui vestic al naosului (din anul 1897). În cursul aceluiaşi an, pentru refacerea peretelui surpat, enoriaşii au adus meşteri pietrari din zona Albeştii de Muscel (italieni), care au refăcut în întregime suprafaţa afectată.
 
Anii după Revoluţie – între publicitate şi colaps
 
Faţă de multe alte monumente, după 1990, lăcaşul nu a suferit de pe urma uitării, dimpotrivă, i s-au recunoscut valoarea şi mulţi oameni au venit să-l vadă. Atracţia locurilor, dar şi încărcătura spirituală i-a apropiat pe mulţi de Corbii de Piatră. În contrast cu încărcătura istorică şi importanţa arhitecturală a monumentului, administratorul de drept – Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului – a refuzat constant să se implice în conservarea edificiului, acţionând doar pentru valorificarea potenţialului turistico-material, dar cu neglijenţă în asigurarea perenităţii sale. Nici perspectiva de a fi un candidat viabil la includerea în Lista Tentativă UNESCO nu i-a impulsionat.
 
Urgenţa intervenţiilor specializate, destinate conservării sau restaurării monumentului istoric, este dată atât de posibilitatea pierderii picturii interioare, unicat, afectată de igrasie – pe fondul lipsei unei ventilaţii corecte sau a unui mijloc tehnic de îndepărtare a umidităţii cât şi a accentuării fisurilor din peretele de gresie, care se poate surpa în orice moment.
 
Un alt aspect important, pe care marea majoritate a persoanelor neavizate îl trece cu vederea, este reprezentat de pierderea unui element principal al ansamblului monumental, respectiv bisericuţa de lemn, datată în secolul al XIX-lea, şi care este situată la mai puţin de 10 metri de intrarea în schitul rupestru.
Această structură se află în prag de colaps, pe fondul slăbirii suporţilor care asigură rezistenţa, bârnele din lemn fiind afectate direct de diferenţele de temperatură precum şi de umezeală. În cursul anului 2012 s-a constatat înclinarea acesteia spre vest. Totodată, perforarea învelitorii din şiţă permite pătrunderea precipitaţiilor direct prin tavan, contribuind la degradarea accelerată.
 
Răspunsul pe care îl primeşti din partea feţelor bisericeşti ce ar trebui să administreze aceste locuri denotă indiferenţă, lipsa managementului şi a sumelor necesare consolidării şi conservării părţilor componente ale ansamblului monumental. Se invocă oficial un motiv celebru: „lipsa acută de fonduri”! Însă, în contradicţie cu cele afirmate, au fost găsite resursele materiale care să asigure achiziţia unui teren, precum şi construirea, la mai puţin de 60 de metri de schit, a unui imobil tip vilă, care funcţionează ca paraclis şi chilii pentru cei doi călugări care deservesc activitatea liturgică a lăcaşului monahal. Lăudabilă iniţiativă, dar în câţiva ani ar putea rămâne doar cu atât!
 
Proiecte şi iniţiative venite de la oameni de bună credinţă
 
Stadiul precar de conservare a fost semnalat, în nenumărate rânduri, atât de specialişti locali în domeniu, cât şi de reprezentanţi ai instituţiilor de specialitate din ţară şi străinătate. Astfel, prin efortul Universităţii de Arte Bucureşti şi prin implicarea directă a prof. univ. dr. Ioana Gomoiu, în colaborare cu Institutul Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării, Universitatea Bucureşti şi cu ajutorul unei cunoscute firme din domeniul studiilor şi proiectării pentru Industria Materialelor de Construcţii, a fost întocmit un amplu studiu de specialitate, în urma cercetărilor realizate între anii 2007 – 2010, în care sunt prezentate soluţii tehnice viabile pentru conservarea schitului rupestru de la Corbii de Piatră. Studiul cuprinde informaţii atât din punct de vedere al arhitecturii, cât şi al integrităţii structurale.
 
Întreg proiectul, denumit „Strategia integrată de cercetare a stării de conservare a unor biserici rupestre în vederea restaurării şi punerii în valoare” (SICBR) – Studiu de caz: Corbii de Piatră, a avut un buget finanţat din bani publici în valoare de aproximativ 2.000.000 de lei, la care s-a mai adăugat şi o cofinanţare de circa 100.000 lei, fondurile fiind dedicate căutării de soluţii tehnice pentru asigurarea conservării monumentului istoric. Rezultatele, materializate într-o amplă lucrare documentară, au fost prezentate şi administratorului legal.
 
Demersul nu s-a materializat într-o acţiune concludentă, fără a fi nici măcar finanţată elaborarea documentaţiei în vederea determinării intervenţiilor de specialitate pentru restaurare. Astfel, Corbii de Piatră, a căror istorie datează de sute de ani, îşi aşteptă sfârşitul, chiar dacă oamenii mai vin încă să admire aceste locuri superbe.
 
 
Sursa:
 
================================
===================
 
CITITI SI AICI:
==============================================
 
 
=================================
 
 
===========================================
 
 
================================
 
 
 =================
==========

Click here!

Follow Vasile Burcu

COUNTERsite

BING, Search romania megalitica:

TOP 10. Cele mai citite Postări