Documentarul care tulbură grav mintile luminate ale multora. "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012". Partea a II-a. Ce spune o parte din lumea academica

Zoe Petre desfiinţează teza "dacologilor": Tezele tracomane răspundeau trufiei primare a lui Nicolae Ceauşescu

15 mai 2012,

„Moştenirea“ geto-dacă a devenit pentru mulţi egală cu mândria de a fi român. Exagerările voite din perioada Epocii de Aur şi nu numai nu doar că au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv, dar au făcut ca în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm“, semnificativ diluat, în ADN-ul nostru.

E foarte greu azi să vorbeşti destins despre daco-geţi. Toate frustrările şi neîmplinirile timpului prezent şi-au găsit în istoria dacilor o periculoasă alinare. Istoricii şi antropologii descriu acest fenomen ca nostalgia paradisului pierdut sau mitul Vârstei de aur (un spaţiu geografic şi temporar plasat la începuturi, în care totul a fost exact cum nu mai este astăzi). Realităţile istorice sunt ignorate şi adesea nu vrem să cunoaştem răspunsul la întrebări fireşti, precum „ce ştim despre daci sau ce legătură au ei cu România de azi“... Iată o întrebare la care încearcă să răspundă profesorul şi istoricul Zoe Petre.

Putem să îi socotim pe daci strămoşii noştri?

Desigur, cu condiţia să acceptăm un sens mai degrabă simbolic al noţiunii de strămoş. Vreau să spun că niciunul dintre compatrioţii noştri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-şi amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui; în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ţinut minte, şi care să fi fost grec, ungur sau armean: eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă. Cu toate astea, eu sunt româncă, iar dacii şi romanii sunt strămoşii istorici ai poporului român.

Comunitatea vorbitorilor de limbă română din aria Dunării de Jos şi a Munţilor Carpaţi îşi are originea într-o relaţie interculturală ai cărei principali factori în Antichitate au fost pe de-o parte o ramură a tracilor de la nord de Balcani, şi pe de alta – latinofonii stabiliţi aici după cucerirea Daciei de către Traian. Dacii sunt strămoşii noştri tot aşa cum sunt celţii de pe teritoriul actual al Franţei şi sudului Belgiei, împreună cu vorbitorii de limbă latină instalaţi acolo după cucerirea Galliei de către Caesar.

Ca şi în cazul gallilor asimilaţi în masă de vorbitorii de limbă latină, şi în aria cândva locuită de daci şi de geţi, limba latină s-a impus foarte repede, astfel că azi, şi noi, ca şi francezii, vorbim o limbă romanică – adică o limbă descinzând din limba latină vorbită de locuitorii Imperiului roman. Această limbă a evoluat în timp, atât în funcţie de propriile caracteristici, cât şi asimilând influenţe venite de la alte neamuri care s-au instalat în arealul lingvistic la care ne referim: în cazul Dunării de Jos[1], influenţele cele mai consistente sunt cele slave, din perioada de migraţie a slavilor către Peninsula Balcanică, dar mai ales din secolele îndelungate în care limba slavonă a fost limba de cult şi limba cancelariilor voievodale şi la nord de Dunăre, lăsând urme vizibile atât în fonetism, cât şi în vocabular. Acestor influenţe li se adaugă şi altele, minore, provenind de la migratori türcici sau germanici, ori de la neamurile vecine.

Este totuşi de semnalat faptul că toate aceste influenţe post-romane rămân la suprafaţă, iar limba română are constant o structură gramaticală în întregime latină. Ar fi de amintit multe amănunte interesante în această privinţă. Mă limitez la unul singur, care mi se pare dintre cele mai elocvente pentru natura şi particularităţile influenţelor slave în limba română: nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte – de la scribo-scribere, verbul latin care desenează actul de a nota în scris – dar citim în slavonă – de la verbul читать. Asta înseamnă înainte de toate că scrisul a continuat să fie practicat de daco-romani, dar şi că influenţa slavonă s-a exercitat mai ales prin intermediul liturghiei,

care e prin excelenţă citită în veacul de mijloc. (...)

Cum a apărut mitul dacilor?

Miturile referitoare la excelenţa moral-religioasă a geţilor, şi, prin extensie, a dacilor, sunt schiţate încă din a doua jumătate a secolului XIX – cu brio, de pildă, în câteva poeme postume ale lui Eminescu, dar se cristalizează mai ales în generaţia auditorilor lui Pârvan, şi anume nu atât la istoricii şi arheologii formaţi de acesta, cât printre tinerii filosofi, teologi sau literaţi influenţaţi de Pârvan. Extrema dreaptă intelectuală ajunge repede să afirme că elementul esenţial în etnogeneza românilor nu ar fi cel latin, ci doar cel traco-dacic, care ar fi fost vorbitor de latină înaintea romanilor înşişi. În ciuda faptului că această teză s-a dovedit imposibil de demonstrat cu argumente ştiinţifice, ea continuă să fie vehiculată de tracomani de toate nuanţele, de la Iosif Constantin Drăgan la

dr. Napoleon Săvescu.

Şi direct, dar şi prin intermediul „naşului” său în PCR, Ion Popescu Puţuri, Nicolae Ceauşescu este cu atât mai influenţat de tezele tracomane, cu cât ele răspundeau trufiei sale primare şi unui naţionalism elementar care îl anima sincer. La Institutul de Istoria PCR s-a aglutinat un nucleu agresiv filo-dacic şi mai ales anti-roman, ale cărui opinii pot fi regăsite în paginile publicaţiei oficiale a institutului, care, prin anii ’70, îşi extinde subit aria de interes, de la istoria contemporană la pseudo-preistorie şi pseudo-lingvistică traco-getică. În fapt, aşa cum sugerează şi Katherine Verdery, era vorba de o luptă pentru putere, în care Institutul de Istoria PCR voia să-şi subordoneze întreaga cercetare istorică din România.

Cum au fost exploataţi dacii în timpul lui Dej?

Dar în timpul lui Ceauşescu? Şi cum au fost integraţi Burebista şi Decebal în discursul regimului, cu ce diferenţe?

Între 1948 şi 1958, o epocă pe care aş numi-o stalinistă acută, teoria prescria teza primatului maselor faţă de personalităţi, aşa că se putea vorbi doar de daci în timpul lui Decebal sau de geţi în epoca lui Burebista. La asta se adaugă şi un aspect mai rar invocat de istorici, anume tensiunile dintre şcoala arheologică şi istorică de la Cluj, dominată de personalitatea lui Const. Daicoviciu, şi restul arheologilor, mai ales cei bucureşteni.

 Daicoviciu susţinea că, încă din vremea lui Burebista, geţii devin o componentă secundară şi în ultimă instanţă asimilată de daci, al căror centru este încă de la începutul sec. I a.Chr. ansamblul din Munţii Orăştiei. Acest punct de vedere e contestat de Radu Vulpe, care localizează la Popeşti, în Muntenia, capitala tatălui lui Burebista, Argedava, menţionată într-o inscripţie greacă de la Dionysopolis; un deceniu mai târziu, Dumitru Berciu revendică aceeaşi dignitate pentru citadela de la Ocniţa, în Oltenia. Situaţia se va complica în anii ’80, când apare o inscripţie conţinând toponimul Argedava în Dobrogea, lângă Histria.

Epoca ceauşistă se distinge prin exaltarea regilor „geto-daci” şi a unităţii de limbă şi civilizaţie a acestora pe întreg teritoriul actual al României – şi, mai în şoaptă, mult dincolo de hotarele actuale ale statului român, până la Balcani, la Olbia (Odessa de azi) şi la Dunărea de mijloc. De aici şi ideea de a celebra cei 2050 de ani de la „întemeierea statului dac centralizat” cu prilejul Congresului Mondial de Istorie organizat la Bucureşti în vara anului 1980. Nu mai aduc în discuţie nici calcului extrem de şubred al anilor, nici lipsa de legitimitate a ambelor calificative ale acestui stat, care nu era nici centralizat, nici dacic. Festivităţile urmăreau nu cunoaşterea adevărului istoric – deloc lipsit de interes – ci un statut superior al României ceauşiste în ochii lumii savante.

Decebal nu a fost uitat nici el, dar figura lui era tragică, nu biruitoare. Ambii regi au avut parte de filme istorice datorate eternului Sergiu Nicolaescu, cu false reconstituiri care pot provoca ilaritatea, dacă nu chiar disperarea unui istoric. Ambii regi fac şi azi obiectul unor evocări fanatice în diferite medii, de la emisiuni TV la publicaţii diverse şi zeci de pagini de internet. Am trăit mult prea mulţi ani sub apăsarea ucazurilor istoriei oficiale ca să-mi doresc ca asemenea manifestări, chiar dacă nu au nicio bază ştiinţifică, să fie cenzurate. Îmi doresc însă ca, împreună, istorici profesionişti, scriitori, ziarişti şi istorici amatori, să convenim asupra unor reguli de bază ale argumentării care

să nu lase atâta spaţiu pe mâna semidocţilor.

Click aici pentru a citi continuarea articolului:

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Zoe_Petre-historia-dacii_adevaruri_tulburatoare-daci-dacologie-dacii_film_documentar-film_documentar_despre_daci-daniel_roxin-dacii_pe_youtube-dacia-Dacia_Revival_International-Napoleon_Savescu-Mircea_Chelaiu-Institutul_de_Biologie_Umana_al_Universitatii_din_Hamburg-Georgeta_Cordos-Nicolae_Spiroiu_0_700730040.html

======================================

=======================================

Istoricul Ioan Piso despre

„Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012“:

„Sunt bazaconii comunistoide sau fascistoide care apar periodic în peisajul nostru subcultural“ - 19 mai 2012

Istoricul Ioan Piso spune că ideile din controversatul documentar despre daci nu sunt deloc „adevăruri tulburătoare" şi că autorii filmului „vorbesc despre lucruri de care nu au habar".

Contactat, profesorul Ioan Piso a trimis redacţiei „Adevărul", ediţia de Transilvania, o scrisoare pe care a numit-o „Detractorilor limbii române şi ai istoriei naţionale". În aceasta susţine că documentarul despre daci este făcut de oameni

care nu cunosc adevărul istoric şi care spun „bazaconii comunistoide".

Clujeanul mai afirmă că s-a întâlnit cu Napoleon Săvescu, directorul fondator al societăţii Dacia Revival Internaţional şi susţinător aprig al ideii că românii au mai multe motive să se considere daci decât urmaşi ai Romei.

Cum falsificăm istoria României: dacomania şi romanomania

Întâlnirea dintre cei doi este povestită în scrisoarea istoricului pe care o redăm integral mai jos:

„Ideile care circulă pe internet nu sunt nicidecum "adevăruri tulburătoare". Ele sunt bazaconii comunistoide sau fascistoide care apar periodic în peisajul nostru subcultural. Politrucii sunt când foşti legionari notorii, ca Iosif Constantin Dragan, când membri ai Comitetului Central al PCR, când generali în retragere, iar acum operaţiunea este condusă de chirurgul estetician milionar Napoleon Savescu de la New York, a cărui meserie cinstită ar fi să mute nasuri şi urechi şi nu să ne înveţe istorie.

Scopul acestora este unul politic, urmând cu bună ştiinţă sau instinctiv ordinul lui Stalin: „Să le iasă românilor din minte că sunt latini!" Noi trebuie să fim altceva decât restul europenilor, mai puri, mai puternici, mai geniali, noi să ne aflăm la originea civilizaţiei, noi să-i fi învăţat chiar şi pe romani limba latina şi alte asemenea tâmpenii. De ce? Pentru că nimeni să nu se bage în treburile noastre, să ajungem iarăşi sub unul ca Ceauşescu,

să facem ce ştim noi cu poporul nostru.

Cu acest Napoleon Săvescu m-am certat odată rău de tot, când am fost invitat să ţin o conferinţă la Institutul Român din New York. Când a început cu prostiile sale şi nu mai tăcea, l-am întrebat dacă a citit măcar zece cărţi de istorie. "Bineînţeles", mi-a răspuns. "Dacă citesc eu zece cărţi de medicină, mă lăsaţi să vă operez?" Nu mi-a mai răspuns. De la revoluţie încoace organizează congrese pseudoistorice în România, ridică constructii ilegale în Munţii Orăştiei, sponsorizează în dreapta şi în stânga, fiindcă găseşte destui sărăntoci creduli, şi induce o nesiguranţă periculoasă, săpând la rădăcina identităţii noastre naţionale.

Din nefericire, societatea nu este imună la asemenea atacuri. Elita noastră politică nu este şi una educată, sunt preferaţi cei ştiu să facă bani peste noapte, indiferent cum, iar valorile europene şi tradiţionale nu mai fac nici cât o maşina de teren. Aţi văzut ce agramaţi s-au perindat pe la Ministerul Educaţiei.

Aţi văzut că fostul ministru al Culturii nu a schiţat niciun gest atunci când a fost distrus castrul roman din Apulum, cel mai important monument arheologic nedezvelit al României?

Cum să ne mai mirăm că au succes teoriile pseudoistorice ale unui chirurg, atunci când directorul Institutului Cultural Român afirma despre cel care a adus limba română la o putere de expresie egală cu marile limbi ale lumii, că este

"cadavrul din debaraua culturii româneşti"?

Oamenii aceştia vorbesc despre lucruri de care nu au habar. Îşi dau cu părerea despre latină fără a o fi învăţat vreodată şi îi prostesc pe cei cărora nu li s-a dat ocazia la şcoală s-o înveţe. Este ca şi când ai vorbi despre matematici superioare fără a cunoaşte tabla înmulţirii. De vină sunt guvernele succesive pe care le-am avut, născute din politruci şi din urmaşii lor. Câţi mai ştiu astăzi cât este de utilă limba latină în formarea caracterului unui tânăr? Că este o gimnastică a minţii chiar mai bună decât matematica, fiindca te deprinde cu nuanţele şi nu numai cu două răspunsuri posibile? Că marii fizicieni, chimişti şi filozofi din ultimele două secole au avut cultură clasică? Că Eminescu a fost atât de mare nu fiindcă s-ar fi plimbat întâmplător pe lângă nişte plopi fără soţ, ci fiindcă la baza educaţiei sale se aflau autorii clasici? Întreaga civilizaţie europeană este clădită pe civilizaţia romană, înainte de toate pe dreptul roman, iar noi, care vorbim o limbă romanică, ar trebui să fim mândri de asta.

Pentru a nu lungi vorba, iată câteva adevăruri stabilite demult de lumea ştiintifică.

Limba latină face parte din grupul "kentum" al limbilor indoeuropene, alături de celtica, greaca, hitita sau limbile germanice. Limba dacică, un dialect tracic, face parte din grupul "satem", alături de sanscrită şi limbile înrudite cu aceasta (inclusiv limba romilor), limbile iraniene, slave, baltice etc.

Limba română este o limbă romanică sau neolatină, fiindcă lexicul său de bază şi gramatica sunt latine. Ea s-a păstrat în patru dialecte, daco-româna, aromâna, megleno-româna şi istro-româna, la nordul şi la sudul Dunării, în urma colonizării romane.

Limba română păstrează, alături de sarda, unele dintre cele mai arhaice forme gramaticale romanice. Face parte, alături de italiană şi de dalmată, dintr-un grup mai restrâns, cu anumite caracteristici fonetice şi gramaticale. Dalmata este o limba romanică dispărută la începutul secolului al XIX-lea. La aceste concluzii au ajuns specialiştii după sute de ani de studii şi mii de volume parcurse şi scrise şi nu în urma unor "viziuni". Restul sunt poveşti de popă beat, fiecare este liber să le creadă, dar să nu se aştepte la admiraţie.

Iar acum, în chip de epilog: Limba noastră românească este cel mai de preţ bun pe care l-am moştenit de la strămoşii noştri. Este melodioasă, armonioasă, capabilă de a exprima cele mai profunde sentimente omeneşti şi ne leagă, totodată, de fraţii noştri latini din Europa. Teama mi-e însă, auzind cât este de schimonosită în Parlament, de miniştri ai Educaţiei şi la televizor, că va sfârşi prin a deveni un fel de limbă "dacică"."

http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Istoricul_Ioan_Piso_despre_-Dacii_-_Adevaruri_tulburatoare_2012-_-Sunt_bazaconii_comunistoide_sau_fascistoide_care_apar_periodic_in_peisajul_nostru_subcultural_0_703129842.html

NO COMMENT

Admin

=====================================

P.S.: Domnule profesor, rusine. Domna profesor, imi pare rau.

Nu suntem nici comunisti, nici fascisti si nici analfabeti.

Suntem romani cu alte opinii, in cautarea unor strabuni, consemnati in istoria vremurilor.

A celor "mai viteji și mai drepți dintre traci".

Cu tot respectul,

Admin, Romania megalitica

Romania megalitica: "DACII - Adevaruri tulburatoare"

Film documentar 2012 (HD)

http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2012/03/romania-megalitica-dacii-adevaruri.html

Documentarul care tulbură grav mintile luminate a multora. "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012". Partea I-a.

http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2012/05/dacii-adevaruri-tulburatoare-2012-un.html?utm_source=BP_recent

================================

===================