Civilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al patrulea î.e.n. în sudul Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al doilea mileniu î.e.n.
Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru a obține supremația în Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Sargon cel Mare, akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni și asirieni. Într-un final, în cel de-al doilea mileniu î.e.n., sumerienii au dispărut fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile antice.
Sumerienii își spuneau „ug sag gig-ga”, care înseamnă „oamenii cu capetele negre”. Teritoriul lor, pe care îl cunoaștem astăzi ca Sumer, era numit Șumer de akkadieni, Șinar de evrei, Sngr de egipteni și Șanhar de hitiți. Denumirea atribuită de sumerieni pământului lor era Ki-en-gir, care se poate traduce ca „Tărâmul conducătorilor nobili”, o referire la zei, pe care îi numeau „din.gir” („nobilii care dau viață”, într-o traducere liberă), iar akkadienii „illu”. Dingir / Illu erau împărțiți în două categorii: Anunna (numiți Anunnaki sau Anunnaku de akkadieni) și Igigi. Anunna erau zeii cei mari, conducătorii, cei cu sânge regal. Numele lor sumerian, format din „an” („Cer”), „nun” („nobil”) și „na” („om”), se traduce ca „Oamenii nobili din Cer”.
În akkadiană au devenit Anunnaki sau „copiii Cerului şi ai Pământului” ori „copiii lui An şi Ki”. Inițial în număr de șapte, numărul lor a crescut în timp, ajungând chiar la câteva mii, uneori fiind numiți toți dingir / illu Anunnaki ori Igigi. Cei din urmă erau zeitățile de rang inferior, slujitorii marilor Anunna, despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Numele lor este format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „Ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii sau veghetorii Pământului. În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi „zei decăzuţi”, iar în Mitul lui Atrahasis se spune că s-au răzvrătit împotriva unuia dintre Anunna, care i-a forțat la muncă silnică, revolta ducând la apariția oamenilor. Toți dingir / illu importanți, atât Anunna cât și Igigi, împreună cu legendele lor, au fost preluați de toate popoarele care le-au urmat urmat sumerienilor.
Panteonul sumerian era condus de o trinitate formată din An și fiii săi, Enlil și Enki. Numele lui An, scris în cuneiforme printr-o cruce, înseamnă „Cer”. Akkadienii, babilonienii, asirienii şi hitiţii îl numeau Anu ori Anum. Simbolul său era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. An era sursa supremă de autoritate, zeul Cerului şi al constelaţiilor, stăpânul zeilor, al spiritelor şi al demonilor. Putea să înalţe alţi zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ și să hotărască soarta.
Pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori „an gal” („marele An”). Consoarta sa era numită Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea la rangul de consoartă a lui An a zeiţei Inanna. A avut mulţi copii, cei mai importanţi fiind Enki, Enlil şi Ninhursag. Principalul său templu era Eanna din cetatea Uruk, pe care îl împărţea cu Inanna. În mod surprinzător, imnurile şi rugăciunile akkadiene, asiriene şi babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare. În Enuma Eliș, Anu este fiul lui Anşar şi Kişar, iar consoarta sa este numită Antum. Aici este numit „tatăl zeilor” dar şi gazda demonilor. Textul Lahar şi Aşnan îl creditează pe Anu cu inteligenţa divină care a creat Universul.
An locuia în Cer împreună cu soţia sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil, moştenitorul tronului. Nu s-au păstrat mituri care să explice de ce moştenitor nu a fost fiul cel mare, Enki, însă răspunsul se găseşte în legendele altor popoare. Enlil era considerat zeul aerului, al vântului şi al furtunii, numele lui însemnând chiar „Domnul furtunii”. Printre simbolurile sale se numără taurul și leul. Akkadienii, hitiţii şi canaanienii îl numeau uneori Ellil, iar babilonienii Bel („Domnul” sau „Stăpânul”). Principalul său centru religios era oraşul Nippur, unde i-a fost închinat templul Ekur („Casa muntelui”). Soţia sa, Ninlil („Doamna furtunii”), numită iniţial Sud, i-a dăruit trei fii: Nanna (numit de akkadieni și babilonieni Su’en sau Sin), Ninurta şi Nergal.
Enlil este cel care le-a adus oamenilor agricultura, în timp ce fratele său, Enki, i-a învăţat păstoritul. Fiind moştenitorul şi locţiitorul lui An pe Pământ, Enlil moştenea nu doar tronul ceresc, ci şi toate epitetele şi funcţiile tatălui său, cel mai important fiind cel de „tată al zeilor”. Deşi miturile susțin că a vrut să distrugă omenirea prin diferite molime şi un potop, era considerat un zeu benefic.
A treia divinitate din triada supremă sumeriană era Enki, fiul cel mare al lui An. Fiind acreditat cu facerea oamenilor, a fost considerat zeul inteligenţei, al înţelepciunii, dar şi al fertilităţii. Numele său înseamnă „Domnul Pământului”, dar poate fi interpretat şi ca „Domnul dedesubtului”.
Nu s-a descoperit până în prezent nicio legendă care să explice motivul pentru care a primit acest nume. Din ce ştim în prezent, Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, conducătorul lumii celeste. Însă, într-un text sumerian, Enki afirmă că el a fost primul zeu sosit pe planeta noastră. Ajuns aici, însoțit de alți zei, a scos Pământul de sub ape, făcându-l locuibil. Afirmație din care deducem că atunci a primit epitetul „Domnul Pământului”, titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil.
Acesta i-a luat locul, preluând conducerea Terrei, Enki fiind nevoit să se refugieze în lumea subterană. Akkadienii şi babilonienii i-au preluat numele sumerian, numindu-l mai târziu Ea („Casa apei”). Simbolurile sale includeau şarpele, semiluna, capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară de ţap, iar cea inferioară de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, tridentul şi un vas din care se revarsă apa.
În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt ce poartă pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Enki le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animale. Mai mult, el a salvat omenirea de Potop.
Era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi care avea capacitatea de a atribui o soartă, fiind în același timp și zeul meşteşugarilor şi al artelor. În Babilon se credea că a distrus reptilele uriaşe primordiale împreună cu fiul său, Marduk.
Reşedinţa sa era în Abzu (apa freatică sau oceanul subteran), numită Apsu în akkadiană, motiv pentru care a fost considerat şi zeul apelor. Principalul său centru de cult era Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”).
Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal, numită și Ninsar. Tot cu ea a avut mulţi alţi copii: Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, i-a născut o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki a avut un alt copil, o fiică numită Uttu. Pentru babilonieni, soţia sa era Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki de sumerieni), cu care l-a avut pe Marduk, moștenitorul său. În unele texte asiro-babiloniene, Ea / Enki era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni).
Legendele mesopotamiene dezvăluie că între Enki şi Enlil exista o permanentă animozitate. Rivali în mod evident, cei doi nu pierdeau nicio ocazie de a se certa, mai ales în faţa Adunării Zeilor. Nu știm care era motivul neînțelegerii lor, însă se poate bănui. În mod normal, ca prim născut al lui Anu, Enki ar fi trebuit să moștenească tronul. Însă, din motive necunoscute, împăratul l-a preferat pe Enlil. Fără îndoială, rivalitatea dintre cei doi frați are cel puțin o oarecare legătură cu succesiunea la tron.
Nu s-au păstrat mituri care să descrie lupte între ei, însă există destule indicii care susţin această ipoteză. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Știm totuși că, la un moment dat, Enki i-a instigat pe zeii decăzuți Igigi la revoltă împotriva lui Enlil. Știm și că Enlil i-a luat soția lui Enki. De asemenea, miturile sugerează că, după înscăunarea lui Enlil pe tronul Pământului, Enki s-a mutat în lumea subterană.
În plus, există o menționare a unei lupte între Enki și Ninurta, fiul lui Enlil, la fel cum se sugerează și o luptă între Enlil și Marduk, fiul lui Enki. Prin urmare, rivalitatea celor doi frați a cuprins și familiile lor. Cu toate că ne lipsesc din religiile mesopotamiene detaliile luptei dintre cele două familii divine, acestea se pot găsi, din fericire, în miturile altor popoare.
O altă Anunna foarte importantă era Sud, fiica lui An, zeiţa Pământului, stăpâna Cerului și mama zeilor. Deoarece a creat oamenii alături de Enki, era considerată şi zeiţa fertilităţii. Sumerienii îi atribuiau multe epitete, printre care Ninmah („Marea Regină”), Nintu („Doamna naşterii”), Mami („Mama”), Aruru („Brazdă”) sau Ningikuga („Doamna stufului pur”).
Conform legendelor, unul dintre fiii săi,
Ninurta, i-a schimbat numele din Ninmah în
Ninhursag („Doamna muntelui înalt”), iar după căsătoria cu Enlil a adoptat epitetul
Ninlil („Doamna furtunii”). Akkadienii o numeau şi
Belet-Ili („Doamna zeilor”). Simbolul ei era un obiect neidentificat, de forma literei greceşti omega. Era reprezentată adesea purtând o coroană cu coarne, de multe ori având în mână o măciucă sau un baston decorat cu simbolul omega, iar uneori acompaniată de un pui de leu aflat în lesă. Principalul său centru religios se afla în Eridu, orașul închinat lui Enki. Miturile sugerează că a fost, pe rând,
consoarta lui Enki, a lui Enlil și, în final, a lui An. Ca soție a tatălui său, An, era numită de sumerieni
Ki („Pământul”), iar de akkadieni şi babilonieni
Antu (forma de feminin a substantivului „
cer”). Ca nevastă a lui Enki, babilonienii au numit-o
Damkina, iar sumerienii
Damgalnuna sau
Ninki („Doamna Pământului”). Sumerienii susţineau că a avut zece copii cu fratele său, Enki: Ningal / Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti, Enshag şi Martu, iar lui Enlil i-a născut pe Nanna, Ninurta şi Nergal.
Marduk, fiul lui Ea / Enki şi al Damkinei / Ninhursag, era zeul suprem al Babilonului. Soţia sa se numea Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa, Iştar. Animalul său emblematic era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său era „marrn”, o unealtă în formă de sapă. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki, reprezentau pentru antici punctul central al Universului. La început a fost zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. În timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.e.n.) a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50, deținut până în acel moment de Enlil.
Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, ci şi toate atributele şi titlurile lui. Din acest motiv Marduk a fost numit şi Bel („Domnul”), titlu atribuit iniţial lui Enlil. În perioada neo-babiloniană, cultul său se dezvoltase într-atât încât nu avea rival, răspândindu-se treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile celorlalți zei.
Acest fapt este demonstrat de numărul mare de imnuri, rugăciuni și lucrări teologice care i-au fost dedicate, precum şi de alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală mesopotamiană, formată din Anu, Ellil şi Ea. Printre titlurile sale se numără „Sfetnicul zeului acvatic Ea”, „Învăţătorul oamenilor”, „Zeul războiului şi al armelor”, „Domnitorul veşnic”, „Copilul-Soare”, „Fiul Soarelui”, „Zeul mâniei şi al iertării”, „Vindecătorul”, „Veghetorul purificării”, „Cel adevărat pretutindeni”, „Înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „Cel slăvit de generaţiile viitoare”. Poemul babilonian Enuma Eliş, care celebrează gloria lui Marduk, a fost compus pentru a oferi o justificare pentru poziţia superioară a zeului în panteon, considerat a fi organizatorul Universului cunoscut și eliberatorul de forţele haosului primordial, reprezentat de monstrul Tiamat.
Deşi cercetătorii cred că Marduk a fost inițial un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.e.n., lucrurile nu par a sta deloc aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („Viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt și unirea celor rămase. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Sumerienii au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („Soare”). Conform mitologiei sumeriene, Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers”. Utu nu a fost niciodată conducătorul Universului, însă acesta era unul dintre titlurile babilonianului Marduk.
În plus, Enki nu i-ar fi dat Universul în grijă decât moștenitorului său, adică lui Marduk. Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu akkadiana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă supremă, alături de tatăl lor. Utu era echivalat cu Soarele, în timp ce unul dintre epitetele lui Marduk era „Copilul-Soare”. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerienii Amar Utu, Martu și Utu, precum și Marduk al babilonienilor, reprezintă același personaj. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca fiind stăpânul lor. Regele Lugalzaggisi chiar afirma că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.e.n., ci unul dintre marii zei Anunna / Anunnaki.
Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Zeu al dreptăţii, era o divinitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „Stăpânul Cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă se înțelege că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile devin clare. Şamaş era un războinic, lucru ce amintește de unul dintre epitetele lui Marduk, „Zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi mai târziu pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.
De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu este chiar atât de complicat pe cât pare la prima vedere. În primul rând, „zeu-soare” însemna „zeu suprem”. Aşa cum Soarele se află în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel se afla zeul suprem în mijlocul celorlalţi zei, care „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat conducătorul panteonului, astfel încât epitetul de „zeu-soare” i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş, aceasta fiind doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea credincioşii.
În schimb, ca zeu suprem, ce trăia alături de ceilalţi zei, care distrugea duşmanii Babilonului, îi apăra pe oameni de boli şi le oferea recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al Universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau diverse nume, ce semnificau diferite atribute ale ei. Nu doar atât, ci și diverse alter-ego-uri, în funcție de laturile sale predominante.
Sora geamănă a lui Marduk, zeiţa sexualităţii, fertilităţii şi războiului, era cunoscută în Sumer sub multe nume, ca Inanna („Odrasla Lunii”), Innin, Ennin, Ninnin, Ninni, Ninanna, Ninnar, Innina, Ennina, Irnina, Innini, Nana sau Nin. În al patrulea mileniu î.e.n., Uruk era considerat oraşul ei. De-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat se găseau numeroase temple ale Inannei, cel mai mare fiind Eanna („Casa Cerului”) din Uruk. Simbolul său era steaua cu opt colţuri sau planeta Venus cu care, de altfel, era asociată. Inanna era înfăţişată mai mereu goală, de multe ori pe spatele a două leoaice.
Soţul său era Dumuzi, tatăl său era considerat ori Anu, ori Nanna, iar fraţii ei erau zeul soare Utu, zeul ploii Ișkur si zeiţa lumii subterane, Ereșkigal. În Asiria şi Babilon, zeiţa iubirii, sexualităţii, fertilităţii şi războiului se numea Iştar („Distrugătoarea muntelui”). Era asociată cu planeta Venus, iar leul şi steaua cu opt colţuri făceau parte dintre simbolurile ei. A avut mulţi iubiţi, ceea ce i-a adus epitetul „Curtezana zeilor”, oraşul ei sacru, Uruk, fiind supranumit „Oraşul curtezanelor sacre”. De asemenea, zeiței i se mai spunea „Regina Cerului”. Era consoarta lui Tammuz, sora lui Șamaș și fiica lui Anu ori a lui Sin. Toate acestea duc la concluzia că Inanna și Iștar erau una și aceeași zeiță.
Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.e.n., zeița este numită „Cea mai mare între Igigi”, „Cea mai slăvită între zeițe”, „Stăpâna oamenilor” și „Regina femeilor”. Pentru a ne face o idee despre modul în care era percepută, iată descrierea sa în acel imn:
„Zeița, în ea se află sfatul,
Soarta a orice ea o ține în mână,
La a sa privire se capătă bucurie,
Putere, mărinimie, divinitate protectoare și duh păzitor,
Ea e aproape, ea e plină de milă și prietenie.
În plus, ea e atrăgătoare nespus.
Fie ea o roabă, o fetiță orfană ori o simplă mamă, ea pe toți apără.
Toți o invocă; femeile cheamă numele ei.
Cine poate fi asemenea măreției ei?
Puternice, preaînalte, mărețe sunt hotărârile ei.
Iștar, măreției ei cine-i poate fi egal?
Puternice, preaînalte-s hotărârile ei.
Ea e căutată printre zei; nebiruit e rangul ei.
Respectat e cuvântul ei; el e mai presus de toți.
Iștar printre zei, nebănuit e rangul ei.
Respectat e cuvântul ei, el e mai presus de toți.
Ea e regina lor; ei în toată clipa aduc la împlinire poruncile sale.”
Epopeea lui Ghilgameș, cea mai veche descoperită până acum, ne prezintă o imagine a zeiței complet diferită. Când Iștar a încercat să-l seducă pe regele Ghilgameș, acesta a refuzat-o, probabil în modul cel mai sensibil de care putea da dovadă:
„Dacă te-aș lua de soție, știu ce mă așteaptă.
Nu ești decât un jeratic care se stinge când vine frigul,
O ușă rău închisă, care nu stăvilește nici vântul, nici gerul,
Un palat care-și strivește războinicii ce-l apără,
Un elefant care-și smulge învelișul,
Ești păcura care mânjește pe omul ce-o duce,
Burduful care se varsă pe omul ce-l poartă,
Calcarul care face să se fărâmițeze zidul de piatră,
Berbecele de asediu care pustiește țara dușmană,
Încălțarea care rănește piciorul celui ce-o poartă!”
Se observă în Inanna / Iştar o pronunţată latură dualistă. Numită prostituată de cele mai multe ori, ea era considerată adesea și fecioară. Este puţin cam greu de imaginat o fecioară prostituată (dar nu imposibil). Pe de o parte este o pacifistă zeiţă a iubirii, iar pe altă parte este o războinică feroce. Tatăl ei este când Anu, când Nanna / Sin. Cum se poate ca o persoană să fie şi pacifistă, şi războinică în acelaşi timp, şi prostituată, şi fecioară? În plus, cum poate să aibă doi taţi? Această enigmă are o singură soluţie logică: nu este vorba despre o singură zeiţă, ci despre două numite aidoma, Inanna / Iştar.
Într-o cronică a bătăliei de la Halule din anul 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliţă de lut, regele asirian Sennacherib scria că s-a rugat pentru victorie „lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori”.
Prin urmare, pentru antici existau două zeiţe numite la fel. Una era fecioara pacifistă, fiica lui Anu, cealaltă era prostituata războinică, fiica lui Enki. Prima era Sud / Ninhursag care, ca şi creatoare a oamenilor, a fost considerată zeiţă a fertilităţii. Cum oamenii iau naştere în mod firesc prin contact sexual, anticii au numit-o şi zeiţa sexualităţii. Miturile spun că și-a pierdut virginitatea în urma unui viol, însă pentru adepții ei şi-a păstrat în continuare virtutea, fiind numită tot „Fecioara”. Ea era fiica lui Anu și, ca soție a lui Enki, mama lui Marduk şi Iştar, iar ca soție a lui Enlil, mama lui Ninurta. Cea de-a doua Inanna / Iștar era Ningal („Marea Doamnă”) / Ninsar („Doamna Prințesă”), fiica cea mare a lui Enki și Ninhursag, sora lui Marduk.
Când a primit conducerea Pământului ca soţie a fratelui său, cea de-a doua Inanna / Iştar a preluat şi atributele mamei sale, iar adepţii ei i-au atribuit până şi faptele lui Ninhursag. O dovadă în plus este faptul că, la început, planeta Venus era simbolul lui Ninhursag, iar mai târziu al Inannei / Iştar. Lupta pentru putere a transformat-o într-o zeiţă războinică, diferită de pacifista sa mamă.
Nenumăratele sale relaţii sexuale cu diferite zeităţi dar şi cu muritori au transformat-o în „Vulva Cerului”, aşa cum este numită în Epopeea lui Ghilgameş. Când a preluat titlurile şi funcţiile mamei sale, statutul său de femeie uşoară s-a potrivit perfect cu imaginea de zeiţă a sexualităţii. Nu doar mesopotamienii au făcut confuzie între cele două divinităţi, ci toate popoarele antice, aşa cum vom vedea. Cert este că sub numele Inanna / Iștar se ascund atât Ninhursag cât și Ninsar.
În multe oraşe mesopotamiene, Nanna („Luna”) era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki („fratele Pământului”). Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu în sumeriană înseamnă „Domnul înţelepciunii”, epitet care i se potrivește lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol Luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai a devenit într-un anumit punct al istoriei teritoriul său, lucru subliniat şi de numele locului: „ai” în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. Patron al orașelor Ur şi Harran, Nanna / Sin era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, datorită asemănării dintre secera Lunii și coarnele.
Numărul său era 30, care reprezintă numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele zeului se numără „aşimbabbar” („cel luminos”), „amar” („viţel”), „ma.gur” („barcă”) şi „amar.ban.da.en.lil.a” („viţeluşul lui Enlil”), ultimele trei fiind în mod evident aluzii la forma de seceră a Lunii noi, care aminteşte de coarnele vitelor sau de bărcile zvelte de trestie.
Considerat fiul cel mare al lui Enlil, Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu juca niciun rol în mitologia babiloniană. Lucru extrem de ciudat, ținând cont că era una dintre cele mai importante divinități, tatăl zeilor conducători. În plus, unul dintre epitetele lui Nanna / Sin era „Stăpânul Pământului”, deşi nu s-a descoperit niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu: Nanna / Sin nu este altcineva decât Enki. Deoarece soția lui Nanna era Ningal, rezultă că, la un moment dat, Enki și-a luat-o de soție și pe fiica sa cea mare, ceea ce miturile sumeriene dezvăluiau deja prin faptul că ea i-a născut o fiică.
Ca locțiitor al lui Anu pe Pământ, lui Enlil i se atribuiau titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, Enki este considerat în câteva texte fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe cercetători. Cum Enki era unul dintre marii zei Anunna, parte din triada sfântă a Sumerului, adepţii săi nu au permis decăderea lui din rolul de frate al lui Enlil în cel de fiu.
Simpatizanții lui Enlil doreau cu tărie să evidențieze supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât s-a creat un alter-ego al lui Enki, numit Nanna şi privit ca fiul lui Enlil, Enki putând astfel să-și păstreze rolul de frate. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Şamaş / Marduk şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu lasă de înțeles că vreunul dintre ei ar fi condus vreodată planeta noastră. În Sumer se credea că, în perioada Lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subterană, unde hotărăşte soarta defuncților. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind.
