Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi însemnat o lungă perioadă de întuneric. Multe popoare au păstrat în amintirea lor colectivă această perioadă de întuneric, înainte de Potop. Dispariţia Soarelui nu era ceva obişnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-şi explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.
În The Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din Ţara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită:
„Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.
Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheţ a fost însoţit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul şi oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârşit merindele, au început să-şi mănânce copiii. Până la urmă, au murit cu toţii”, mai puţin semi-divinul Asin şi cei cărora le-a oferit focul.
Popol Vuh a mayaşilor spune că „faţa Pământului s-a întunecat”. Mai spune şi că aceasta a fost o vreme când „Soarele şi Luna îşi acoperiseră feţele”. Alte surse mayaşe susţin că acest eveniment a avut loc
„pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a întâmplat că Soarele încă mai era luminos şi limpede. Apoi, la amiază, s-a întunecat”.
Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariţiei Soarelui. „Omenirea trăia în dezordine; mulţi umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case şi nici alte locuinţe decât peşterile, de unde porneau şi adunau orice găseau de mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile şi cunoştinţele necesare unei vieţi civilizate şi productive.
Într-o legendă consemnată de Blas Valera, primul monarh incaş, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat oraşul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din oraş, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest loc se afla în beznă şi în întuneric”. După aceea, „au apărut nişte uriaşi diformi, care au luat Pământul în posesiune”.
Montesinos spunea că în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaş, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriaşii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni şi sacrificii, astrul zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi şi ritualuri de venerare.
În Epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim povestea că „un val de deznădejde s-a înălţat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ţinutul ca pe un ulcior”.
În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.
Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi
„razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”.Acest episod a avut loc înainte de Potop.
În Egiptul antic se credea că, în timpul luptei dintre Seth şi Horus, zeul-Soare Ra a refuzat să mai iasă din camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în faţa lui şi gâdilându-l. Acelaşi mit se întâlneşte şi în Japonia, unde zeiţa Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsă de întuneric, zeii au încercat să o convingă pe Amaterasu să-şi reia locul pe boltă. Singura care a reuşit acest lucru a fost zeiţa Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv şi obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet.
În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, şi al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ţine caii în frâu şi, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost convins de zei să nu lase lumea în întuneric şi să-şi reia locul. În Meteora, Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbuşirii lui Phaeton”. Grecii şi romanii antici susţineau că această întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.
Cine a adus Luna aici pentru a provoca o eră glaciară? Strămoşii noştri spun că zeii. Dacă ei sunt răspunzători pentru acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susţin că „marele îngheț”, apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte.
Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii, numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său. Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative.
Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”, însă cei mai afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii și pe copiii acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un Potop.
Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui Ghilgameș, ci de creșterea numărului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un subterfugiu.
Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu însă și unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgameș, Enki l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați! Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”.
Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimile fraze subliniază acea perioadă de foamete, datorată erei glaciare, amintită și de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea.
Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus:
„Scut de trestie,
Bagă de seamă la ceea ce-ți spun.
Toate casele oamenilor și toate orașele,
De o furtună mare vor fi măturate.
Sămânța omului atunci va dispărea…
Aceasta-i ultima lege,
Cuvântul Adunării Zeilor,
Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.
Enki și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim.
După ce a terminat de construit arca, Utnapiștim / Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul precis:
„Când Șamaș,
Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,
Va ploua din cer cu erupții,
La bordul corabiei să te sui,
Și bine intrarea s-o închizi”.
Acest semn pe care trebuia să îl aștepte Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk / Șamaș, care pare să lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”), asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie
din cel de-al doilea mare război al zeilor, consemnată în multe legende ale lumii.
De altfel, în Epopeea lui Ghilgameș, începutul Potopului pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori.
Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor).
Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total”), când a sfărâmat tot ținutul ca pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”.
Înainte de revărsarea apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, nucleare, folosite de combatanți. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În Ramayana, „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos”. În mitologia scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens.
Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspa susținând că
„Focul se-ncinge
Cu fum fumegând în vârtejuri.
Fuioare de foc năvălesc
Să lovească chiar cerul”.
Puhoiul de ape a acoperit Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie” (Epopeea lui Ghilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology).
Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”, după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel cutremur poruncit de Șamaș a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”.
Zeii supraviețuitori însă au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis susținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusă). În Epopeea lui Ghilgameș, „înșiși zeii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri, înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor». Zeii cei mari ai Cerului și ai Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă evenimentul într-un mod asemănător:
„Anunakii, Marii Zei,
Stăteau suferind de foame și de sete…
Ninti (Ninhursag) plângea și suferea;
Plângea să-și ușureze marea durere.
Zeii plângeau și ei alături de ea, pentru Pământ.
Era copleșită de marea durere,
Și setea cea cruntă o încolțea.
Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,
Ca oile strânse una într-alta stăteau.
Buzele lor de sete erau arse,
Iar burta lor de foame gemea”.
Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de amploarea distrugerii:
„Zeița a văzut și a plâns…
De febră buzele-i erau aprinse…
Ca muștele-s făpturile de mine făcute.
Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești,
Sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.
Declarația zeiței din Epopeea lui Ghilgameș oferă amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască?”.
Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene există descris acest moment: deși era inițial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag și-a ajutat noul soț și frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze.
Istoricul Plutarh susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarh are dreptate, Marduk și-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o extincție a rasei umane.
Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui Ghilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni.
Poemul babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o singură poveste. Deși se referă la distrugerea de către Enki și Marduk a dinozaurilor reprezentați de Apsu, Tiamat și copiii ei, poemul include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor. După cum am văzut deja, Enki și Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pământul, Marduk nefiind născut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Eliș se referă nu doar la povestea dinozaurilor, ci și la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul războiului.
În epopeele lui Ghilgameș și a lui Atra-Hasis, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească, prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un lucru asemănător, și anume faptul că zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei.
„Toți frații s-au adunat împreună;
Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.
În joaca lor nebună printre stele,
Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.
Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;
În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.
Nesuferite erau faptele lor…
Și necugetate mișcările”.
Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”. După ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu și Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul lui Zu, unde pasărea Zu („înțelepciunea”), Enzu („domnul înțelepciunii”) sau Anzu („înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba:
„Ea l-a ridicat pe Kingu,
Între ei l-a făcut cel mai mare…
Și conducerea bătăliei,
În mâinile lui a încredințat-o”.
În Sumer, alături de Enlil se afla Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu Ullikummi au stat lângă Teșub Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului, alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât să bănuim că este același Ninurta.
Speriați de Tiamat și de armata sa condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fără o condiție:
„Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,
Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,
Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.
Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducător la luptă.
„Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,
Unul spre celălalt se îndreptau;
Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,
De luptă erau acum gata”.
După o bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata acesteia. Apoi a tăiat-o în bucăți, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:
„Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;
A tăiat văile prin care sângele ei curgea;
Pe vântul de nord l-a pus să-l poarte
Și într-un loc necunoscut să-l lase”.
Preoții babilonienii au încercat să ofere o explicație și pentru faptul că Tiamat a fost considerată personificarea Pământului, sub identități ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:
„Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,
Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară,
Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă,
Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.
Din sânii ei, el a făcut munții cei sfinți.
Izvoare a făcut, din ele râuri să se adape”.
După această victorie, Marduk a fost declarat erou și și-a păstrat poziția de rege al zeilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul conducător al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului său, însă cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de lacrimi și remușcări.
Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor și ale indienilor. „Veghetorul purificării”, „domnitorul veşnic” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”, așa cum era numit de către preoții babilonieni, a fost nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa, Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind lovitura de grație.
Sursa: 26. Potopul. Secretele zeilor,
=======================================
==========================================================
=====================================================================
Mulţumesc domnule Klaudyu pentru documentar. Foarte interesant. Unele "kestii" acu le aflu prima dată. Mulţumesc de asemenea domului ADmiN care le găzduieşte! Încă odată mulţumiri!
RăspundețiȘtergere