Gheorghe Bob avea 6 ani când a ajuns pe Ada-Kaleh şi a părăsit-o când avea 26. Şi-a petrecut pe insulă copilăria şi tinereţea şi-acum povesteşte despre colţul de Rai în care a trăit două decenii pe ton egal şi liniştit. Povesteşte cu răbdare, la timpul prezent; un prezent etern, continuu, o formă de a ţine amintirile vii. Povesteşte cu detalii, cu ochi de monografist, căci i-au rămas în minte chipuri şi imagini, gusturi şi mirosuri. Povesteşte cu ochii copilului, dar adună totul cu mintea adultului: nimic nu trebuie să se piardă din istoria insulei, tot aşa cum în faimoasa dulceaţă de smochine de pe Ada-Kaleh toate seminţele trebuie să rămână în interiorul fructului.
Domnule Bob, să o luăm cronologic: cum aţi ajuns pe Ada-Kaleh?
Aici e vorba de primele amintiri şi sunt vechi, foarte vechi primele amintiri. Sunt trecute cu mult peste 60 de ani. M-am născut în 1942. Şi dacă tot e la modă să ne considerăm victime, aş putea fi şi eu considerat o victimă a celui de-Al Doilea Război Mondial, ca atâtea mii şi mii de copii rămaşi orfani de tată. Deci, mă nasc în timpul războiului, în 1942, undeva în Filiaşi, la familia părinţilor mamei; tatăl meu pleacă în război şi de atunci nu mai ştim de el. Mama şi părinţii ei părăsesc Filiaşul şi ajung în Dănceu, o comună mai apropiată de Turnu Severin, iar mama începe să-şi caute de lucru. Realizează că rămâne singură să crească acel copil pe care-l avea. În perioada aceasta, avea o soră căsătorită pe insula Ada-Kaleh cu un turc. N-am reţinut prin ce minune a ajuns mătuşa pe Ada-Kaleh. Cert este că mama căutându-şi de lucru, având şi un copil, eu eram mereu lăsat când la bunici, când la un frate al ei şi astfel ajung şi la mătuşa din insulă...
Când se întâmpla asta?
Cam prin toamna lui 1948, primăvara lui 1949. În jur de 6 ani, cam aşa să fi avut. Şi, vedeţi, copilul face diferenţa. Satele româneşti le ştim; chiar dacă unii nu vor să recunoască şi zic că erau grozav de grozave, nu e adevărat; am trăit pe viu şi ştiu uliţele alea pline de ţărână, de nămol. În fine, am făcut drumul până la Severin cu căruţa, de acolo cu o cursă CFR până la Halta Ada-Kaleh şi acolo, prima amintire, normal, e barca. Mă urc în barcă, văd apa aia aşa maaaare, imensă pentru copilul de atunci... Cu un pic de teamă, dar eram curios. Priveam în jur, apa clipocea, auzeam vâslitul vâslelor, ajung la debarcaderul de pe insulă... Vedeţi, exista verdeaţă şi în satele noastre, dar aici era o abundenţă de verdeaţă, totul era verde.
Se povesteşte că era un colţ de Rai...
Da, aşa simţeam eu atunci. Ziceam mai târziu că a fost o dată insula Ada-Kaleh, acolo unde, primăvara, şi zidurile bătrânei cetăţii înfloreau. Înfloreau, de ce? Pentru că între cărămizile acelea ale cetăţii, aşezate în timp, în sute de ani, de când fiinţau ele, creşteau flori de gura-leului. Iar primăvara mă uitam în fundul grădinii şi vedeam zidul de sus până jos înflorit...
„Smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au dispărut din memorie”
Vedere generală a insulei Ada-Kaleh, anii ’40-’50
Mama a mers atunci, la sfârşitul anilor ’40, cu dumneavoastră, pe insulă?
Mama vine cu mine atunci, mă lasă acolo şi se întoarce. Se stabilise atunci la un serviciu în Turnu Severin. Eu ajung aici, cobor din barcă, urc pe un fel de dig şi de-acolo, cu mătuşa de mână, mergem pe un drum, pe o cale de acces cu piatră cubică; nicio străduţă nu avea denumire acolo, în insulă. Şi apare, la un moment dat, o imensă boltă de cetate, prima poartă de intrare în cetate, iară un prilej de uimire pentru mine. De acolo, trec printr-una, două, trei porţi din-astea, în stânga, în dreapta, probabil aţi mai văzut imagini; acele guri căscate în zidurile de cetate. Turiştii care veneau pe insulă, toţi se minunau; vă imaginaţi ce impact a putut să aibă asupra mea...
Ajung la casa mătuşii care era undeva sus, pe cetate, construită; altă curiozitate, alt prilej de a te minuna. Am şi acum imaginea ei în minte. O casă reprezentativă pentru insulă, pentru că e menţionată şi în monografia insulei. La data când ajung, în acea casă locuiau trei familii. Era, într-un capăt al casei, capătul dinspre Est, o familie Abdulah: soţ, soţie, doi copii. Partea din casă unde locuiau ei avea un nuc mare şi împrejurul nucului, un fel de duşumea la o înălţime de 50-60 centimetri, închisă cu un gărduleţ de protecţie şi o scăriţă de urcat; acolo, doamna familiei lucra la o maşină de cusut de mână; lucra croitorie, şi copiii lângă ea. La mijloc, între familia Abdulah şi familia mătuşii mele locuia preotul ortodox din insulă, părintele Dosoftei.
Copilul Gheorghe Bob, la începutul anilor ’50, în dreptul primei porţi de intrare în cetate, aşa cum a fost fotografiat de un reporter de la „România Liberă“
Dar erau atâţia români pe insulă încât să necesite prezenţa unui preot?
Existau câteva familii de români. De fapt, exista o singură familie de români puri, adică soţ, soţie şi copii români. Mai erau familiile mixte, cum era şi cea a mătuşii mele, o familie de unguri şi o familie de nemţi. Turci, în schimb, erau mai mult de 90%. Iar pe insulă erau, atunci când am locuit eu acolo, în jur de 600 de oameni, 160-170 de familii. Cert este că exista biserică ortodoxă pe Ada-Kaleh şi, pe lângă această biserică ortodoxă, şi două capele ortodoxe. Mai târziu, crescând, mă gândeam eu, aşa: oare voiau cumva să-i creştineze?
Şi am ajuns la partea din casă unde locuiau mătuşa mea şi unchiul turc. Acolo, iarăşi ceva care m-a impresionat de la bun început, ceea ce mai târziu am văzut că era comun tuturor locuinţelor din insulă: fiecare cameră avea într-un colţ baia amenajată.
Fiecare cameră?
Da. De ce fiecare cameră... În construcţia tipului de casă la ei, exista acea parte de locuinţă pentru bărbaţi şi parte pentru femei; şi atunci, automat, fiecare trebuia să aibă şi baia în colţişor. Iar în băi încă se mai păstra ceva în genul boilerului, cazan de aramă, cu foc, încă funcţional. Vedeţi, la noi la ţară era ligheanul, copaia, cum se denumeşte în fiecare zonă, acolo era acest cazan. În faţa casei aveau o bucătărie de vară, în care mai dăinuia un mijloc de făcut focul şi de gătit, foarte vechi, ceva cu un horn foarte mare, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Ies din casă, în curte şi, ca să ajung la wc-ul lor, mergeam pe marginea zidului cetăţii. Curios, iarăşi, casa era construită sus, pe cetate, la înălţimea de 6-7 metri, fără gard de jur împrejur; şi erau copii, oameni, animale, dar nicio ştire că vreun om de pe insulă ar fi căzut sau s-ar fi întâmplat ceva.
Vedere înfăţişându-l pe Bego Mustafa, un insular faimos, în interiorul cetăţii de pe Ada-Kaleh
În afara acelui nuc imens din curte, mai era un dud acolo unde locuia mătuşa mea. Existau pe Ada-Kaleh acele dude pe care ei le numeau, pe turceşte, „şam-dudi”. Un dud altoit, cu gust de mură, cu coada foarte tare; nu puteai să le rupi uşor, cum rupem dudele noastre. Aveau un gust foarte plăcut dar când le rupeai, fiind rezistente la coadă, te murdăreai pe mâini şi mâinile copiilor întotdeauna erau pătate... Şi apare acum şi fructul acela minune care îmi rămâne întipărit probabil pentru totdeauna în minte: smochina. De unde veneam eu erau corcoduşe, mere, pere.. Iar acolo, pe insulă, când am ajuns, am prins chiar această perioadă de fruct copt. Şi îmi dă mătuşa mea un fruct din ăla, eu neîndrăznind încă să cer, asemenea oricărui copil care, la început, face pe cumintele... Vă spun, are un gust... Vedeţi, când îl mănânci mai târziu ai proprietatea asta de a compara, până la vârsta aia ai mâncat tot felul de fructe, te-ai obişnuit cu asta. Pentru copii e cu totul altceva. Miezul acela roşu închis, spre negru, desfăcut, curăţit de coajă... Mai târziu încoace, vin la o mătuşă a mea în Bucureşti, pe-atunci rula la un film, „Povestea micului cocoşat”, iar o poveste cu nişte smochine. Băiatul mănâncă nişte smochine, îi cresc urechi de măgar, ceva de felul acesta. De-aia spun, smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au dispărut din memorie.
Am mai citit undeva de moşmoni, de „turberighe”, fructe specifice insulei...
Moşmonul e iar un fruct zis specific acolo, dar am găsit moşmonul în Bucureşti; pe strada George Călinescu, la nr. 36 sau 37, între blocuri este o casă cu curte şi are un moşmon acolo. Este un fruct ca o măceaşă mai mare, de culoare maronie, tot aşa, cu mustăţile în sus. Se desfac mustăţile acelea, se rup, se curăţă un fel de căpăcel şi, prin stoarcere, iese un gem natural, foarte plăcut la gust. Din pomi se culege în formă tare, se ţine până se înmoaie şi atunci se curăţă. Parcă e pastă de măceşe dacă aţi mâncat vreodată. Iar „turberighe” este o corcoduşă altoită, dulceagă la gust şi verde, aveam şi din acelea în curtea casei. Aveam în faţa casei, unde era măsuţa, la trandafiri, acolo...
„Debarcaderul era inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte”
Şi locuiesc o perioadă la această mătuşă. Copil fiind, tot în casa ei, eu român, mi se face primul pom de Crăciun într-o comunitate de turci. Iarăşi, o ciudăţenie. Mi se face pomul, venea o familie de turci pe la ei în vizită, soţul, Masar, şi soţia, Omurli – şi numele lor încă le reţin; soţul, Masar, fiind mai glumeţ din fire, mă învaţă să spun şi eu o poezie lui Moş Crăciun. Poezia fiind un pic mai deocheată, o recit; suna cam aşa: „Moş Crăciun cu paiu-n cur/Bate vântu’, paiul iasă/Moş Crăciun fuge şi beasă”. Spun poezia asta, a doua zi dimineaţa nu mai este pomul. Mătuşa mea îmi spune: „Vezi ce-ai făcut? Te-ai luat după ăla, ai spus prostii”. Dă-i, plângi, vaiete, nu ştiu ce...
Poarta de nord a cetăţii de pe Ada-Kaleh. În stânga, casa lui Hasan Ali Kasap, în care a locuit Gheorghe Bob
Dar se vorbea în română sau...?
În familia mătuşii se vorbea şi în română, şi în turcă. Dar nici mătuşa, nici mama – că a venit şi ea mai târziu – n-au reuşit să stăpânească turca aşa cum am reuşit să o învăţ eu. Şi asta datorită faptului că eram copil. Fără să depui un interes anume te trezeşti că vorbeşti limba turcă. Pe insulă se vorbea turceşte, dar chiar şi ei între ei când vorbeau mai intercalau şi cuvinte româneşti. Pentru că ei aveau permanent contacte, legături cu românii... Una, cu turiştii care veneau zilnic. Dar în insulă, chiar dacă exista tot strictul necesar unui trai am putea spune comparabil cu un asediu sau ceva de genul asta, la datele la care se lua salariu se mergea la Orşova, la cumpărături, sau la Turnul Severin.
Şi aţi mers la şcoală pe insulă?
Între timp, se aşază cumva mama în Turnu Severin şi vrea să mă ia la şcoală acolo. Vin, mă înscriu la şcoală, dar se întâmplă un eveniment. Fără cunoştinţa mea, mătuşa îi găseşte mamei un turc, cu care aceasta se căsătoreşte şi venim cu totul în insulă. Şi locuim în casa acestui Hasan Ali Kasap.
În ’49, în toamnă, face o vizită pe insulă Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu ştiu dacă neapărat pe insulă sau făcea un turneu pe graniţă între „Tito trădătorul” şi noi, supuşii Moscovei pe atunci. Şi vede un grup de tineri care discută – amenajau Căminul Cultural – şi îi întreabă unde lucrează. Şi i se spune că pe insulă nu există decât Fabrica de Ţigarete... Fabrica de Rahat îşi încetase activitatea, cea de ţigarete fiind naţionalizată a continuat să funcţioneze. Se hotărăşte atunci înfiinţarea unei fabrici de confecţii care, la început, s-a numit „Vasile Roaită”. Şi se angajează la fabrica de confecţii şi mama, şi mătuşa. Ne stabilim, aşadar, în casa acelui Hasan Ali Kasap şi mă înscriu la şcoala din insulă...
Pe Ada-Kaleh exista şcoală cu predare în limba română şi ore de limba turcă. Învăţătoare era atunci o doamnă Ela, fiica unei familii de unguri din insulă, iar limba turcă o preda hogea din insulă; noi îi spuneam „domnul Hogea”. Şcoala avea trei săli de clasă. Două erau funcţionale, una nu era funcţională. Acolo era un fel de depozit de bănci şi alte obiecte. În fiecare sală clasă se preda la două clase; pe Ada-Kaleh era şcoală de patru clase. Iar pentru cei care doreau să meargă mai departe exista şcoală în comuna Vârciorova, unde am urmat şi eu, sau în Orşova.
Familia lui Gheorghe Bob, în curtea casei cu pomi înfloriţi de pe insulă, în 1967-1968
Povesteaţi dumneavoastră la evenimentul de lansare a cărţii „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat” despre jocul copiilor cu licuricii de la debarcader...
Licuricii, „orak bugey”... Ei le spuneau cumva „gâza secerişului”, că apăreau în perioada de vară. Parcul în care se afla debarcaderul era invadat, inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte. Eram cu stea în frunte, nu? Licuricii nu erau pe-atunci o curiozitate, dar după aceea m-am gândit: de ce oare numai acolo? Pentru că de licurici auzim peste tot dar eu de văzut nu i-am mai văzut de-atunci...
„Insula era ca o familie, ca o curte imensă cu mai multe case”
Imagine aeriană a insulei din perioada 1967-1968 (colecţia Gheorghe Bob – arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice)
Domnule Bob, povestiţi-mi, vă rog, despre insulă: cum era, cum arăta, cu ochii copilului de atunci...
Da, dar copilul se făcuse mare de-acuma sau se maturizase înainte de vreme. De ce denumeam eu undeva insula un colţişor de Rai... Raiul, în general, în toate religiile e perceput a fi locul fericirii supreme sau ceva de felul acesta. Eu, atunci şi acolo, asta consideram. Şi nu văd cine ar putea sau ar fi putut să mă contrazică când, pe acea bucăţică de pământ, lungă de 1.600-1.700 de metri, lată de 500-600 de metri, aveai tot strictul necesar. Ca şi când ar fi trebuit să faci faţă unui asediu; de fapt, insula fusese supusă asediilor pe parcursul anilor. Dar acum, în perioada în care eu îmi petrec copilăria şi tinereţea acolo, pe insulă exista tot, absolut tot.
Aveam şcoală, aveam fântâni cu apă potabilă...Pe atunci, acea apă Dunării nu era declarată potabilă, dar noi şi barcagii beam apă din Dunăre. Barcagii aveau o unealtă, o sculă, ceva, în genul unui făraş mai adânc şi mai scurt, cu care aruncau apa din barcă. Ei, când treceai pe Dunăre, luai cu ăla din Dunăre şi beai; fără să ai o reţinere sau o spaimă că, vezi, Doamne!, s-ar putea întâmpla nu ştiu ce. Însăşi în credinţa lor se spunea că apa care trece peste şapte pietre se purifică cumva şi poţi s-o bei fără probleme. Dar aveam pe insulă puncte de apă potabilă,aveam brutărie, aveam magazin alimentar, magazin industrial, în care găseai de toate: textile, fiare, ace de cusut, gaz, felinare, şi tot ce era nevoie; erau apoi Primărie, librărie, cinematograf, poştă, staţie de radioficare, cu tot soiul de emisiuni locale, cu întreceri: cine a citit cele mai multe cărţi de la bibliotecă; cine a învăţat mai bine la şcoală... Apoi, biserica românească, geamia turcească, cu renumitul covor dat de sultan comunităţii din insulă în anul 1904, care e acum la geamia de la Constanţa.Constanţa a sărbătorit anul trecut, geamia de acolo a făcut o sută de ani unde, printre altele, se laudă cu covorul; covor care era de la noi. Zic „de la noi” pentru că m-am considerat întotdeauna insular.
Când spuneai că eşti din Ada-Kaleh aveai un punct în plus oriunde ai fi mers. Asta în genul traficului de influenţă sau cum îi spune acum. Dacă lângă asta mai puneai şi un borcan de dulceaţă sau un peşte de Dunăre, succesul era asigurat în totalitate. Atunci nu era socotit gen de mită sau..., era o atenţie. Mai ales că această specialitate a dulceţii de smochine nimeni şi nicăieri n-o s-o facă cum o făceau ei acolo.
Primăvara şi toamna se produceau aceste..., acum le zice inundaţii, dar noi nu le numeam aşa. Spuneam: „iar a venit apa mare, mi-a luat roşiile, mi-a luat ceapa...”
Adică era Dunărea care creştea?
Da, fiind în mijlocul Dunării, odată cu creşterea nivelului Dunării exista infiltraţia care crea acea creştere a nivelului apei. Acolo nu exista însă teama de apă. Aş putea zice că eram socotiţi fiii apelor, cumva. Cât am stat acolo nu s-a înecat niciun localnic. Femeile mergeau la Dunăre, spălau rufele. Altădată mergeau la Dunăre, spălau vasele. Gătitul făcându-se pe maşini de gătit, vasele se afumau pe fund şi femeile le frecau cu nisip, le curăţau pe mal. Cu toate bălţile acestea de pe insulă, care apăreau când creştea nivelul Dunării, existau foarte multe vietăţi de apă, şerpi, cuiburi de broaşte ţestoase... Erau, de pildă, nişte şopârle negre, dar negre, negre; când se retrăgea apa, se îngropau în pământ. Pentru că noi având grădina acolo, primăvara săpam. Şi săpând, dădeam de acele şopârle de culoare neagră.
Insula inainte de 1918 - Centrul insulei Ada-Kaleh, cu bazarul – locul preferat al turiştilor
Sunt evenimente anume care v-au rămas în minte de-atunci, din primii ani petrecuţi pe insulă?
Reţin când moare Iosif Vissarionovici Stalin. Se face mare adunare la Căminul cultural. Vine cineva, probabil de la raion, cum era atunci, ne cuvântează. Noi, copiii, începem să plângem: că, vai, Doamne, ce-o să facem? Că a murit Stalin. Vedeţi cum era insuflată chestia asta în sufletul copiilor, care credeau că vor rămâne cumva fără tătuc, orfani... Şi-au mai fost şi acele deportări pe Bărăgan care s-au făcut şi de pe insulă. Atunci se zicea că pe Bărăgan erau duşi boierii, chiaburii. Şi l-au luat pe Mehmet Kadri, unul dintre fraţii Kadri, socotiţi mari bogătaşi. Ali şi Mehmet Kadri fuseseră, la un moment dat, proprietarii celor două fabrici de pe insulă. Ali, al fabricii de ţigarete, Mehmet, al fabricii de rahat. Ali Kadri, cel cu fabrica de ţigarete, pleacă la un moment dat în Turcia. Aşa că e deportat pe Bărăgan doar fratele lui, Mehmet Kadri; dar pe lângă acesta au fost foarte multe familii din insulă duse acolo. Care – gândeam eu retrospectiv – fie au avut tentativă de trecere la sârbi, ceea ce era o crimă atunci, fie au avut în neam pe cineva care a trecut.
În perioada de relaţii foarte dure între noi şi sârbi, pe malul românesc exista gard de sârmă ghimpată, pe toată zona frontierei; dincolo de sârma ghimpată, unde terenul permitea, era arat fâşie şi se grăpa o dată la o zi, două. Era atunci şi o haltă de tren, Halta Ada-Kaleh, iar în dreptul haltei exista o poartă în acel gard de sârmă ghimpată care se închidea seara şi se deschidea dimineaţa. În perioada asta, insula putea fi socotită ca un fel de lagăr, până la urmă. Dar e dur cuvântul, că prin viaţa dusă acolo nu simţeai asta. Cei de pe Ada-Kaleh erau însă oricum obişnuiţi cu această semi-izolare...
După deportările pe Bărăgan care au durat un an sau doi, în casa unei familii care fusese dusă pe Bărăgan se făcuse un staţionar, un fel de spital. Exista dispensar medical, funcţiona în permanenţă acolo cu o familie de sanitari: familia Ţăranu, soţ şi soţie. Tot în perioada copilăriei exista un frizer pe insulă, Memecea-Aga. La el te duceai, te tundeai, te bărbiereai, tot el îţi scotea şi măseaua care te durea şi, cel mai interesant, era omul care făcea serviciile de botez al băieţilor, acea circumcizie care se face la ei. După moartea lui rămâne băiatul lui care practică acest lucru.
Tot după deportările în Bărăgan se mai produce un eveniment care creează, cumva, o tristeţe în comunitate. Este arestat hogea din insulă. Arestat politic, dus la Canal. Iar, enigmă pentru mine, pentru că, cunoscându-i pe toţi şi neputând să cred că cineva din insulă... Probabil ca urmare a unei turnătorii, cum se practica atunci.
Mi-aţi spus de moartea lui Stalin, dar, că veni vorba, mai rememora cineva vizita lui Carol din ’31 în anii când trăiaţi dumneavoastră pe insulă? Că înţeleg că a fost un moment important pentru comunitate...
Da, da, se povestea despre vizita lui Carol şi despre privilegiile redobândite de insulari cu acest prilej. Unii zic că Regele a făcut bine, alţii că a avut interese ascunse cu acel Ali Kadri, că făceau afaceri... Dar toţi mai marii zilei au venit în vizită pe insulă. În 1968, de pildă, a fost şi vizita lui Nicuşor şi a lui Zoe Ceauşescu pe Ada-Kaleh. Nişte copii foarte simpli, el într-o cămăşuţă pipită cu mâneca scurtă, alerga pe-acolo, mi-aduc aminte, însoţit de Paul Niculescu-Mizil. Cred că erau escortaţi dar nu se simţea nici o gardă în jurul lor.
Ahmed Kenan Osman, în postura de cafegiu
Vara?
Da, vara au venit în vizită. Au trecut chiar pe lângă măsuţa noastră, unde vindea sora dulceaţă de smochine şi bragă. Îi văd şi acuma cum alergau. El, sărind aşa, se ducea spre vapor. Mizil, sobru, aştepta acolo împreună cu ceilalţi, privind aşa, să vadă, cu un aer protector.
Cetatea de pe insulă cum era? Era o fortificaţie de tip Vauban, nu?
Primul zid interior, cetatea interioară, era perfect închisă. Al doilea rând de cetate, care o încercuieşte pe prima, are patru locuri de acces între zidurile cetăţii, pe unde pătrundea apa ca să inunde interiorul zidurilor, pentru a îngreuna astfel eventualul atac din partea unora sau altora, căci şi-o revendicau când turcii, când austriecii.
Curiozitatea mea era despre aceste cetăţi în formă de săgeată. În vârful săgeţii exista la mijloc un fel de puţ, cu un diametru de vreo 2 metri, uşor adâncit în jos şi din ele plecau trei tunele. Înainte, stânga şi dreapta. Copil fiind am intrat – copiii intră peste tot – dar undeva se înfunda. Bătrânii ne spuneau că pe acolo se trecea pe sub Dunăre. Şi ajungeai dincolo. Şi colo, şi colo. Ceea ce nu cred, pentru că, în cazul ăsta nu-şi avea rostul să fie în afară. Mai degrabă cred că ar fi fost cumva o cale de intrare în interiorul cetăţii.
Spuneaţi mai devreme că erau în jur de 600 de oameni pe insulă; ce făceau, din ce trăiau?
Ocupaţia caracteristică unei astfel de zone era, evident, pescuitul; oricine putea să dea cu băţul în baltă, să prindă peşte când avea chef. Dar existau pe insulă şi câţiva pescari de meserie, pescari renumiţi. Cei mai cunoscuţi erau Caraiman, taica Ilie – îi ziceam taica Ilie, deşi era turc şi îl chema Ilias –, fraţii Medi şi Kiazim şi mai exista unul, Husco; la el am mâncat, dar nu cu ştirea lui, ceva în genul batogului de peşte de acum, dar făcut din cegă, care era la noi un peşte fără oase.
Cu copilul lui, ne urcam în pod şi mâncam; iarăşi un gust pe care nu cred că l-am mai întâlni undeva; era acolo în pod, atârnat, rupeam de-acolo şi mâncam, fără să ţinem cont cum a fost făcut, ce a umblat pe el.
Pe lângă pescari erau barcagii, care aveau un fel de autorizaţie de transport pentru care plăteau anual o taxă. Fiecare barcă era numerotată şi obligatoriu avea drapelul naţional. Primăria ne dădea nişte bileţele – zic „ne dădea” pentru că am lucrat şi eu, îl mai ajutam pe tata la barcă. Pentru transportul unei persoane dus-întors percepeam 5 lei, din care 1 leu, acel bileţel, era pentru vizitarea monumentelor istorice.
Îmbarcarea se făcea de undeva din capătul de sus al insulei. Pe malul românesc exista amenajat un loc în care se făcea îmbarcarea, noi îi ziceam „La bordei”. Şi cele mai apropiate localităţi erau Orşova în amonte şi Vârciorova în aval de insulă.
Carol al II-lea pe Ada Kaleh
Pescari, barcagii... Ce meserii mai aveau insularii?
Erau şi lucrătorii de la Fabrica de Ţigarete, dar şi cei care lucrau la Fabrica de confecţii, unde, pe lângă locuitorii din insulă care au vrut să lucreze acolo, capacitatea ei de producţie fiind mai mare, s-au angajat şi de pe malul românesc, din comunele învecinate: Orşova, Vârciorova, pe valea Bahnei în sus mai exista comuna Bahna, comuna Eloviţa. Bine, mai târziu veneau şi din Turnul Severin să se califice cumva aici. Fabrica de confecţii extinzându-se în Turnu Severin şi noi, de fapt, cei de drept rămânem un sector al fabricii de confecţii numită Porţile de Fier acum.
Cu aceste fabrici şi cu cele două cafenele se ocupa toată mâna de lucru activă din insulă. Dar insularii mai făceau vara şi altceva: plecau cu îngheţată prin ţară. Aveau cărucioare de îngheţată şi un dispozitiv special cu care preparau îngheţata; şi ăsta ar fi trebuit păstrat măcar într-o fotografie. Iarna, insularii făceau acele bomboane de pom, care nu se găseau în vremurile alea sau nu se găseau la cerinţa la care începuse să fie. Şi plecau cu ele ambalate, în valiză, în general în zona Ardealului, Banatului.
Iar după întoarcerea din Bărăgan, acel Mehmet Kadri deschide iar o fabrică de rahat pe insulă, bineînţeles acum în colaborare cu statul. Când a deschis fabrica de rahat am lucrat şi eu la ea. Copil fiind, reţin cazanele acelea imense. Dar e iarăşi regretul că n-am reuşit să păstrez un pic şi din secretul preparării rahatului. Am rămas, în schimb, cu specialitatea dulceţii de smochine şi cea a dulceţii de trandafiri. Vara, bătrânele din fiecare familie în general se ocupau cu prepararea dulceţii; era sarcina lor.
Am zis eu la un moment dat că eram socotiţi cumva fiii apelor; dar pe Ada-Kaleh ne era şi timpul aliat. Acolo nu gândeam sau nu exista criza asta de timp, să mă apuc să fac, să termin repede. Pentru a prepara dulceaţa de smochine îţi trebuie timp, dar şi răbdare. Răbdare pe care cred eu că ţi-o dobândeşti trăind sau crescând într-un mediu care te-a format cu asta. Fiecare smochină, fiecare fruct trebuia curăţit cu atenţie să nu se spargă în perioada fierberii; în borcan nu trebuie să se vadă sămânţă. Totul trebuia să fie în interiorul fructului. Mulţi zic că gura n-are sită, dar acolo conta – sau era indusă credinţa asta – că tot ceea ce fac trebuie să placă. Dulceaţa se făcea pentru turişti în general; nu cred că era turist care să nu cumpere măcar un borcan...
Geamia de pe insula. Minaretul a fost dinamitat inainte de a fi scufundată insula
Dar ce e povestea aceea că turiştii nu puteau sta decât până la ora 20.00 pe insulă? Nu puteau să rămână peste noapte?
Nu puteau să stea peste noapte pentru că nu exista hotel şi fiind şi zonă de graniţă... Şi la noi, localnicii, dacă veneau în vizită neamuri sau cineva care trebuia să stea mai mult, trebuia să anunţăm postul de poliţie sau pichetul de grăniceri. Putea rămâne cineva dar cu ştirea autorităţilor. Şi rămâneau la o familie anume, se ştia la cine stăteau. Iar atunci când veneau turiştii pe insulă, aveau obligaţia, după debarcare, să predea buletinul la postul de grăniceri; îl luau la plecare.
Un fel de măsură de siguranţă că, într-adevăr, toţi cei care intrau se şi întorceau. Pentru că au existat destule cazuri cu tentative de-astea de trecere. Rămâneau, se ascundeau prin diverse unghere, considerând ei că noaptea ar putea să treacă mai repede la sârbi. Atunci încă exista dorinţa aia de evadare. Au şi reuşit să treacă unii dintre ei.
Dar timpul liber cum era petrecut? Ce făceau insularii?
Exista o activitate culturală aş zice eu destul de intensă. Sufletul acestei activităţi culturale era o doamnă, doamna Chiticeanu, noi ştiam atunci că e soţia unui fost ofiţer în imperiul austro-ungar. Această doamnă cânta la pian, vorbea ungureşte, vorbea nemţeşte, se oferea să ne predea ore de limba maghiară sau germană cu un leu pe oră. La Căminul Cultural exista un pian, ea cânta la pian, ea organiza serbările, învăţa dansuri specifice, dansuri ungureşti, dansuri ruseşti, dansuri turceşti, unde nu mai era nevoie de aportul ei. Era mai intensă activitatea culturală iarna, când se organizau şi baluri.
Asta Dvs., ca elev... Dar familiile, oamenii ce făceau? Erau prilejuri deosebite în care se întâlneau?
Acolo, timpul petrecut în compania celorlalţi era seara. Iarăşi foarte pitoresc, specific locului, bătrânele în general mergeau la musafiri. Ele îşi luau nepoţeii şi plecau de la una la alta. Uzina electrică avea program de funcţionare de dimineaţa la 6 până seara la 10.00. Ei, aceste bătrâne când plecau, plecau cu felinarul în mână. Şi le vedeai seara cum treceau printre zidurile alea, treceau pe sub tuneluri şi mergeau. Da, vă spun era ca o familie. O curte imensă cu mai multe case. Putea fi numit şi aşa, nu toate casele aveau garduri, n-aveai restricţie, dacă tu n-aveai o fructă, să nu iei de la vecin. Acolo nu se vindeau fructele. Toată iarna, până la sfârşit, fiecare mânca de la celălalt. Dacă eu aveam gutui, celălalt îmi dădea pere. În podul caselor era silozul unde depozitam fructele. Le aşezam una lângă alta, distanţate, în momentul în care se strică una să nu se strice şi celelalte, şi aveam până târziu în iarnă, fructe.
De acasă până la servici aveam 200 de metri de mers, totul fiind în incinta aia mică. De asta zic, timpul ne prisosea cumva. Acum majoritatea timpului o pierzi pe drum.
Pe urmă erau aceste serbări care se organizau cu diverse prilejuri.
Erau bairamurile?
Bairamurile, sărbătorile lor tradiţionale se ţineau, dar sărbătorite, normal şi de ceilalţi. Ce sărbătoreau ei odată cu noi? Sfântul Gheorghe. Şi de Sfântul Gheorghe aproape toate familiile treceau pe malul românesc, la pădure. Din abundenţa aia de vegetaţie totuşi mergeau la pădure. Acolo îşi întindeau pături cu coşuri de mâncare, cu preparate, şi exista colindatul ăla prin pădure, cules floricele, cules una, alta, şi seara se întorceau acasă.
Mâncăruri specifice erau pe insulă?
Insularii aveau şi acele preparate specifice, care au împânzit acum toată lumea: baclavaua (sarailia tot un fel de baclava este) şi plăcinta cu brânză (el le ziceau „pite” pe insulă), făcute tot în tăvile acelea mari de aramă – „tepsii”. Exista o familie, mamă şi două fiice, care erau mai pricepute în preparatul foilor de plăcintă. Aveau acele măsuţe rotunde, joase, şi când preparau baclavaua asta în „tepsiile” astea mari aveau o dexteritate, o dibăcie anume de a le tăia, ca şi cum ar apărea nişte desene, nişte arabescuri, ceva de felul acesta. Şi asta mi-au rămas cumva întipărite. Nu tăiau foile de plăcintă pur şi simplu.
Mai aveau specific un produs, aş zice: un desert din dovleac. Acel dovleac alb, dovleac turcesc. Se pretează mai mult cel înecăcios, să fie copt bine, uscat; se curăţă de coajă, se taie cubuleţe, se aşază într-o cratiţă, de obicei, până la partea de sus. Se pune zahăr deasupra şi apă foarte puţină. Se pune un capac să fiarbă mai mult în aburi, aşa. Fierbe până seacă. Ei, prin fierbere, prin evaporarea apei, zahărul se topeşte şi se îmbibă în dovleac; are un gust deosebit. Pe cine am servit le-a plăcut.
Şi se numeşte într-un fel?
Da. „Balikavak”. Dolveac cu miere, miere în sensul de dulce, nu că se prepara cu miere. Tot ca şi desert mai aveau un fel de compot, pe care-l făceau din mai multe combinaţii: stafide, alune, sâmburi de nucă, bacla, asemănător bobului de fasole mai mare, boabe de grâu; şi ar avea gustul asemănător cu zeama de la mucenicii fierţi, cam aşa ceva. Făceau iarăşi primăvara, înainte de a se coace fructele, compot din fructe verzi, „Oşaf”.
Insularii foloseau, de asemenea, foarte mult lactatele: iaurt, lapte. Făceau nişte gogoşele dimineaţa la micul dejun. Dintr-o cocă făcută cu iaurt şi cu bicarbonat, fără drojdie, fără să necesite dospirea. Nu erau tăiate cu paharul cum facem noi, ci erau tăiate cu cuţitul şi crestate la margine. Prin coacerea în ulei încins înfloreau, se desfăceau. Iaurtul îl foloseau, de asemenea. Făceau ciulama cu iaurt. Iară un preparat cred că tot specific lor, vinete prăjite sau dovlecei prăjiţi, tăiaţi felii. Pus în farfurii un strat din acea ciulama cu iaurt, un strat din acei dovlecei sau vinete prăjite în ulei. Şi usturoi. În ciulama, când era gata de fiert, adăugau şi usturoiul pisat.
Ziceaţi Dvs. la un moment dat că erau cuvinte care se foloseau mai des pe insulă. „Unde te duci?”, „De la Talimane”, „De unde vii?”, „De la Talimane...”
Ei foloseau „Talimane” pentru a desemna un întreg: debarcaderul, parcul, totul. Erau cele două locuri de întâlnire sau, altfel spus, locurile unde se petreceau cele mai multe ore. Nu exista zi, de pildă, să nu treci cu sau fără treabă pe la debarcader, din dorinţa de a vedea, probabil, partea cealaltă a malului. Iar parcul era o zonă de plimbare, loc de promenadă sau ceva de felul acesta, pe cheiul debarcaderului. Ieşeau fetele, băieţii, primăvara. Seara se înfiripau acele idile prin parc. Se amenajase aici, pe cetate, un restaurant, o terasă care iar era punct de atracţie. Seara era foarte plăcut pentru că şi după ce se stingeau luminile la noi, undeva, în portul Orşova, stânga, se vedeau reflectate în apă acele lumini. Era plăcut şi liniştitor.
Ziua când treceau vapoarele era iarăşi plăcut, şi acolo barcagii trebuiau să-şi dovedească îndemânarea la trecerea pe valuri. După trecerea fiecărui vapor se creau valuri, iar barca trebuia ţinută într-un anumit fel. A existat o tragedie în penultimul nostru an acolo. Un băiat a plecat singur cu barca, fără cârmaci, şi a trecut un vapor când trebuia să ajungă aproape de malul românesc... Dacă nu se agitau pasagerii, el avea îndemânarea necesară să taie valul, cum se zice, pentru că nu făcuse prima dată lucrul acesta. Dar pasagerii s-au agitat, s-au ridicat în picioare, s-a răsturnat barca şi s-au înecat vreo doi-trei oameni atunci; şi a tras-o săracul de el în ultimul an. A fost condamnat la despăgubiri, nu mai ştiu. Locuieşte acum în Constanţa.
Acesta a fost singurul caz de înec; şi a mai fost o tragedie pe insulă la un moment dat.. Termin clasa a IV-a, serbare de sfârşit de an, şi vine perioada de vară; se merge la baie pe un bot de cetate. Cetatea fiind într-o stare avansată de degradare, te puteau urca pe cărămizi ca pe nişte scări. Şi acolo se produce tragedia. Existau doi români pe insulă: învăţătorul nostru şi un secretar la Sfatul Popular, cum era pe atunci. Amândoi se îndrăgostesc cumva de o turcoiacă. Şi, se zice că nu intenţionat, secretarul îl împinge pe învăţător în apă şi se îneacă învăţătorul. Toţi bănuim, ştim că adevăratul motiv ăsta a fost.
Pe de altă parte însă, locul sfinţeşte oamenii şi aş fi vrut să redau şi două exemple trăite de mine, legat de modul în care se rezolvă aceste treburi de către insulari, comparativ cu felul în care au vrut să rezolve românii de pe insulă...
Imamul Recep Hodja comunică locuitorilor, în 1963, că insula va fi scufundată
Povestiţi, vă rog...
Ca orice tânăr, în tinereţe vorbeşti cu una, două, trei, patru fete. Era o fată din insulă cu care mă înţelegeam foarte bine şi un alt coleg de-al nostru, care intenţiona să se căsătorească cu fata asta. Vine şi mă întreabă: „Tu ce gânduri ai, vrei s-o iei pe cutare?“. Îi zic: „Nu, suntem vecini şi atâta. Ne înţelegem bine ca şi cu oricare, dar nu“, „Eu aş vrea să mă căsătoresc cu ea“. Îi zic: „Oricând, fără nici o problemă“. Probabil văzând relaţiile mai apropiate sau ce-o fi văzut el, a considerat de bună cuviinţă să mă întrebe.
Şi altul: vine o româncă la staţia de radioficare la care încercăm să-i fim pe plac şi eu, şi un turc din insulă. Şi acum fata, ca orice fată fiind curtată de mai mulţi, începe să-şi dea aere. Ce facem? Existau acele sărbători în zona Mehedinţiului: Nedee. Ea, fiind dintr-o comună de lângă Turnu Severin. Amândoi ne urcăm pe biciclete şi mergem la fată, la Nedee. Deci fără nicio concurenţă între noi. Nu ştim dacă pentru alţii exemplul ar fi edificator. Dar mie exemplele parcă îmi spun totul. Trăind şi crescând în acel mediu nu poţi să fi altfel. Poate vorbesc cu prea mult patos despre insulă şi insulari dar, cum să vă spun, mă simt ca şi un copil adoptat de o familie, şi chiar după ce-şi cunoaşte adevăraţi părinţi ţine, normal, mai mult la familia aceea care l-a crescut. Eu am fost cumva adoptat de către insulă şi insulari şi nu mi s-a creat nicio nemulţumire, n-am nici un motiv să vorbesc astfel despre ei.
Aţi terminat clasa a IV-a, aţi mers la şcoală unde?
La şcoală la Vârciorova, unde facem naveta zilnic. Treceam pe malul românesc şi de acolo mergeam pe jos patru kilometri pe jos până la Vârciorova. Şcoala din Vârciorova era într-un loc arhicunoscut, trecea râul Vodiţa, cu vestita mănăstire Vodiţa care s-a reconstruit. Elev fiind, mergeam şi vedeam ruinele fostei mănăstiri Vodiţa.
Termin şapte clase la Vârciorova, nu urmez mai departe, revin în insulă, începuse reconstrucţia geamiei, care avea acoperişul surpat, nu minaretul, după iarna grea din ’54. Căutam cumva să câştig bani. Lucrez acolo o perioadă ca şi salahor. Cam atunci se deschide teresa aceea la restaurant. Lucrez şi acolo ca şi ajutor de ospătar la deschidere, merg şi la brutărie, încerc şi acolo. Tatonam, să văd ce, unde, cum. Am lucrat şi la magazinul universal din insulă ca ajutor de vânzător, acolo. Pe urmă, depusesem cerere la fabrica de confecţii şi într-o zi vine tatăl unui coleg, paznic la fabrica de confecţii, şi îmi spune: „Vino că te cheamă şeful de sector, dacă vrei să lucrezi acolo”. Fiind în ziua de 8 mai, zi a partidului, exact din ziua de 8 mai 1958 mă angajez la fabrica de confecţii.
„Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo”
Dar când au înţeles insularii, dumneavoastră printre ei, că se pregăteşte ceva? Când au apărut primele discuţii în direcţia asta?
Eram în armată, prin 1963, parcă; atunci am citit în ziar că se va construi hidrocentrala. Scriu acasă. Mama: „Da – zice – se vorbeşte şi pe aici...” Dar afirm cu toată răspunderea că nu a existat, sau cel puţin eu n-am simţit, acea spaimă. Mulţi încearcă să o dea spre tragedie, plecarea. Nu a fost aşa din simplu motiv că s-a plecat gradual, n-au plecat toţi odată. N-au venit să ne spună: „Gata, îmbarcaţi-vă şi plecaţi”, cum a fost plecarea pe Bărăgan. Existau, normal, acele bocete, plânsete, mergeai la debarcader, îl conduceai pe ăla, ştiai că mâine, poimâine vei pleca şi tu. Dar cuprinşi cumva în iureşul acela de a-ţi pregăti locul de destinaţie, unde urma să ajungi, sincer vă spun, eu nu am văzut tragismul acesta. Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo. Primii care au plecat s-au dus în Turcia, încă din 1967. De acolo, îi şi consider pe ei responsabili că au dus, cumva, la dispariţia comunităţii. Au dispărut, au plecat în Turcia...
Dar tot trebuia să plece, nu?
Da, trebuiau să plece, dar existau „en” variante. În acel proiect pe care l-am obţinut acum de la Institutul Monumentelor Istorice (n.a. – proiect redactat de Constantin S. Nicolăescu-Plopşor) se voia refacerea pe Insula Şimian. De asemenea, s-au dat locuri de casă foarte multor insulari la Schela, o comună de lângă Turnu Severin, şi mulţi şi-au făcut case acolo. Adică se putea, fiind mai mulţi, se putea păstra comunitatea. Aşa, grosul a plecat în Turcia... Pe urmă a început fiecare: eu vreau acolo, eu vreau acolo. Iniţial luasem şi noi loc, să facem casă la Schela.Cei care şi-au făcut casă au fost avantajaţi. Li s-au pus şlepuri la dispoziţie să-şi care material de construcţie necesar, material supracerinţei. Pentru că, aţi văzut, casa noastră a rămas întreagă, şi au rămas sumedenie de case întregi, puteai să faci rost de materiale de oriunde, nu te oprea nimeni. Despăgubirile au fost oarecum simbolice, zic eu. Pentru casă, noi primim 12.000 de lei şi 2.000 pentru pământ, 1 leu/m2, preţ simbolic. Bine, aşa s-a dat peste tot.
Şi de ce nu v-aţi dus la Schela până la urmă şi aţi venit la Bucureşti?
Mama avea nişte surori aici şi am zis: hai, ce să ne mai apucăm de casă acum... Am primit aici apartament cu trei camere şi am venit, în toamna lui 1968, eu, mama, tata, sora. Dar, cum spuneam, cei mai mulţi au plecat în Turcia, în Constanţa, câteva familii au mers la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, unii au ajuns în zona apropiată, la Turnu Severin şi la Schela, unde sunt cei care şi-au făcut case. În Severin era chiar un bloc care se numea „blocul turcilor” la început...
Pe insulă ne-am întors însă un an mai târziu, în 1969, şi atunci s-a simţit adevărata dramă... Ne-am dus aşa, ca în vizită, să vedem ce-ar mai fi acolo. Şi atuncea, atuncea s-a simţit. Când am intrat în casă, casa intactă, am văzut că cineva luase soba şi golise căptuşeala aceea din cărămizi, pe sală, acolo. Era în perioada de primăvară, părul, înflorit. Atunci sora noastră s-a urcat în pom, începuse să plângă. Mă uitam la uşi, la ferestre, la grădină, la cazemata unde aveam coteţul de găini. Atunci revedeam tot filmul din urmă: ce-a fost şi ce las, de fapt. Atunci a fost despărţirea mai tragică. În 1968, ocupaţi cu bagaje, du-te să rezervi vagon, să nu ştiu ce, nu ne-am gândit la asta. De-abia după aceea, vă spun, contactul, diferenţa de viaţă, pe mulţi i-a dărâmat. Şi e de înţeles pentru că traiul de acolo nu va mai putea fi refăcut. Chiar şi pe Şimian, că apar tot felul de proiecte, că Şimianul va fi redat circuitului turistic; nu va reface nimeni. Totul se ruinează acolo. A şi murit acel Plopşor, iniţiatorul proiectului de mutare...
După plecare, adevărul este că mulţi s-au schimbat. S-au schimbat în rău. Cu părere de rău spun lucrul acesta după atâţia ani petrecuţi împreună. Am mai spus treaba asta la un moment dat: la plecarea noastră de pe insulă, dacă ar fi fost posibil, ar fi trebuit să fim vaccinaţi. Vaccinaţi să devenim imuni la răutăţile de dincoace; noi trăind în spaţiul acela închis şi în acea linişte şi pace generală... Aici, stânga, dreapta, sus, jos, insularii au întâlnit acele răutăţi şi mulţi n-au reuşit să rămână la fel. Şi neputând să-l fac să semene cu mine, să pot să-i fac faţă, a trebuit să mă fac eu ca el, ceva de felul acesta. Bine, şi acum nu cred că mai pot exista asemenea localităţi unde să existe acea linişte şi pace generală.
Începând cu ce an puteai să pleci de pe insulă?
Fabrica de confecţii a mers până în 1968, în vară. Cred că am şi luna pe fişa de lichidare de la fabrică. Dar în 1967 a început plecarea în Turcia. Îşi vindeau din lucruri. A fost înţelegerea între Ceauşescu şi Demirel să plece fiecare limitat ca şi bagaj. Pe urmă li s-a dat voie să plece cu mai mult. Dar toţi au preferat să-şi vândă lucrurile mari. Lucruri mari cumpărate de cei care ştiau că vor rămâne în ţară sau de cei din împrejurimi, care lucrau la fabrica de confecţii.
Dvs. când aţi plecat cu ce aţi plecat?
Noi am plecat având la dispoziţie un vagon plătit dar şi un camion plătit de la gară până aici.
Şi cu mobilă, cu tot ce aţi avut în casă?
O parte din mobilă am luat-o, o parte, având avantajul că aveam neamuri la ţară, am dus-o acolo. Aici cred că o canapea, două fotolii am adus.
Vă mai întâlniţi cu unii dintre locuitorii insulei?
Da. Chiar ieri a fost cineva din Constanţa şi azi m-a sunat mama lui ca să-mi mulţumească pentru dulceaţa de smochine pe care i-am trimis-o (n.a. – domnul Bob a adus cu sine, la Bucureşti, şi nişte smochini de pe insulă).
Dvs. ce v-aţi dori să faceţi ca să păstraţi memoria insulei?
Eu caut tot felul de motivaţii de a împinge amintirea despre insulă cât mai încolo, măcar până la plecarea noastră. După documente să rămână să se scrie după ce nu vom mai fi, că mâine-poimâine devenim şi noi istorie.
V-aţi visat vreodată pe Ada-Kaleh după plecare?
De fiecare dată, nu numai eu, foarte mulţi ne visăm acolo. Şi e o reacţie firească, zic eu.
Visaţi ceva anume?
Visez locurile pe unde am trecut, pe unde am copilărit, visez casa, visez fructele, transportul cu barca, diverse întâlniri cu diverşi pe-acolo, la baie, la cules de pere. Era o ocupaţie a copiilor. Toamna culegeam pere la cei cu grădini. Şi exista un coş, acea târnă. Cu alea culegeam şi aia era unitatea de măsură. Pe una din-aia ne dădea 10 lei sau cât ne dădea pe ea... Eu de acolo am dobândit dexteritatea asta de a mă căţăra în copaci. Bine, nu numai eu.
Dvs. credeţi că s-ar fi putut face totuşi ceva pentru păstrarea insulei...?
Nu, nu se putea. Că şi băiatul meu, când revede imagini de-acolo, îmi spune: „Cum au putut ăştia să distrugă?”
Întrebarea asta şi-o pun mai mulţi...
Şi-o pun, dar n-a fost numai crearea hidrocentralei; odată cu hidrocentrala s-a realizat şi fluidizarea traficului pe Dunăre, ceea ce era important dată fiind ponderea traficului pe Dunăre atunci. După plecare, la ceva vreme, au dărâmat clădirile înalte şi au început să inunde. Am trecut prin ’70 pe-acolo şi apa crescuse până aproape în partea de sus a punctului de grăniceri, unde se reţineau buletinele turiştilor. Dar multe clădiri au rămas intacte. A trecut totul din împărăţia oamenilor în împărăţia vietăţilor acvatice.
Sursa:
«Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea»
===========================
==================================
===================================
===========================================
splendida era...ce amintiri frumoase
RăspundețiȘtergere