Dacian Draco - Dragonul dacic

Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, vine din istoria „tuturor inceputurilor”, conform epopeei sumeriene „Atra Hasis”.

Era emblema zeului-pastor Daos si ulterior a fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios.

Sarpele ceresc cu cap de lup, ca emblema a templului zeului Dumuzi, pe o tableta sumeriana datand din 2.300 i.C.

Cea mai veche reprezentare a steagului dacic, sarpele cu cap de lup, se afla (in pozitie verticala ) ca emblema pe templul inchinat stravechiului zeu sumerian Dumuzi, din Uruk, Mesopotamia. Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” in sumeriana) era numit, pe lista regilor antediluvieni intocmita de preotul chaldean Berossus, „Daos-pastorul” si avea atributul de “serb Anu”, „mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea si semnificatia numelui Serban, posibil si cea a cuvantului Dumnezeu - Dumuzi, cuvant care se gaseste acum doar in limba romana).

Efigia zeului Daos-Pastorul

Dacia, verso moneda batuta de Traian, in care Dacia tina in mana drapelul sarpele-dragon

Daos-pastorul a fost, conform listei lui Berossus, al cincilea rege divin de dinainte de Potop, in timpul “cand regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”. In epoca timpurie a civilizatiei sumeriene mesopotamiene (mileniul 4 i.C.), in textele de la Surupak, numele lui Dumuzi-Daos apare insotit de formula „ama.usum.gal”, „a carui mama este dragonul ceresc”, aratand descendenta cultica din zeita primordiala Tiamat, infatisata ca dragon. De aici si emblema sa, sarpele-dragon. Dumuzi era nu numai un zeu al turmelor, ci si al vegetatiei, fiind prima divinitate din istoria religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a continuarii vietii. Murind si inviind odata cu natura, Dumuzi-Daos avea grija ca recoltele sa fie bogate. Ca semn al insamantarii, al virilitatii, era numit si „Taurul ceresc”. Mai tarziu, atributele sale aveau sa fie transferate lui Mitra, celebrul zeu solar, care poarta straie dacice, inclusiv cusma aristocratica si este mereu insotit de un sarpe si un caine! Dumuzi-Daos la sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umar, cu mladite inmugurite iesindu-i din umeri, iar emblema templului sau era dragonul, sarpele cu cap de caine sau de lup.

Emigrat din Masivul Sureanu

Moneda (fata) a lui Traian, purtand coroana Soarelui, simbol al cuceririi Daciei

Nu se stie unde a fost regatul prediluvian unde au domnit acesti „zei”, legendele sumeriene localizand doar al doilea regat, format dupa Potop, in campiile din sudul Mesopotamiei. Insa, se stie ca cele mai vechi simboluri sumeriene, mai vechi cu peste 1000 de ani decat infiintarea Sumerului din Mesopotamia, au fost descoperite la Tartaria, pe tablitele de lut, unde apare si cultul solarului Taur Ceresc. Intreagul nucleu al vechii Europe (Romania, o parte din Bulgaria, Serbia) are denumiri sumeriene, aratand de unde au migrat acestia spre Mesopotamia. Se stie ca triburile dacice (Daos, in Tracia, era asimilat cu “Lupul”) aveau ca steag de lupta sarpele cu cap de lup, efigia zeului-pastor Daos. Steagul de lupta al intregului neam al dacilor, daosilor, daoilor, daailor, getilor si masagetilor!

Temutii arcasi si sarpele cu cap de lup

Steagul de lupta al dacilor, reprezentat pe Columna lui Traian

Istoricul britanic Robert Vermaat a urmarit epopeea steagului-dragon, despre care scria ca „era inventat de neamul dahilor si preluat mai apoi de alte semintii cu care acestia venisera in contact”. Citam din istoria dragonului dahilor, a lui Vermaat, publicata pe web-ul Vortigern Studies. Persanii aminteau si ei de temuta casta a razboinicilor „daha”, care se aliase cu triburi nomade din sudul Kazastanului, hartuind granitele Imperiului Ahemenid. Li se mai spunea daai, dai sau daoi si erau inruditi cu masagetii ce ajunsesera din timpuri stravechi pana in Urali. Daoii au fost mentionati in scris pentru prima data in „inscriptia daiva” a regelui persan Xerxes (486 – 465 i.C.). Acestia formau o satrapie subordonata regelui, locul lor de bastina fiind regiunea de jos a Raului Sardaria, unde se invecinau cu dacii-masageti. Daoii erau renumiti ca razboinici-arcasi, avand acelasi steag de lupta: sarpele cu cap de lup. Fiind mercenari, ii gasim in marturiile despre batalia de la Gaugamela (331 i.C.) luptand sub comanda regelui persan Darius III, apoi, dupa moartea acestuia, sub comanda nobilului Bessus. Mai tarziu s-au aliat cu Alexandru Macedon, avand o contributie importanta in cucerirea regatului Punjab, unde au intemeiat case regale. Dupa caderea Imperiului Ahemenid, daoii s-au scindat in mai multe triburi, cel mai important, parnii, punand, sub dinastia fratilor Arsace, bazele unui regat independent. Sub Mitradat (171 – 138 i.e.n.), puternicul regat al razboinicilor parti devine imperiu, alipind mai intai regatele inrudite Bactria si Media, apoi Babilonia, Elamul. Ajunsese sa ocupe teritoriile de azi ale Iranului, Irakului, Armeniei, parti din Turcia (aici construind maretul sanctuar solar numit de turci „Nemrut Dagi”, adica o pronuntie aglutinanta pentru „nemuritorii daci”), Georgia, Azerbaigean, Turkmenistan, Afganistan si Tajikistan si vremelnic teritorii din Pakistan, Siria, Liban, Israel si Palestina. Peste tot pe aceste meleaguri, s-a gasit temutul stindard dacic, sarpele cu cap de lup.

Dragonul tricolor al clanului Sureanu

Zeita-dragon primordiala, Tiamat, din care descindea zeul Daos-pastorul

Cel mai important clan razboinic al partilor se numea Sureanu (posibil ca locul de bastina al neamului sa fi fost Masivului Sureanu, unde, pe versantul vestic, se intindea Sarmisegetuza, dar si alte cetati, iar la poale se afla stravechea Tartaria). Surenii erau cei care incoronau regii parti si aveau un vot important in Consiliul Regal, avand si o puternica armata proprie. In cronicile razboaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston in “The draco standard” (publicat in Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon al dahilor este atestat inca de la prima dinastie parta, a Arsacilor (238 i.C.-224 d.C.). Tot de aici aflam ca erau doua modele oficiale ale steagului-dragon, unul rosu, al casei regale si unul cu corp verde, al militarilor. In lucrarea „Tactica”, a istoricului expeditiilor lui Alexandru Macedon, Arrian, se arata ca clanul Sureanu avea unul specific, tricolor: rosu, albastru, galben!

Razboaiele dragonilor

Reconstructie a dragonului luat la tinta de romani, a istoricului Peter Conolly, dupa descrierea din Hippica Gymnasia a lui Arrian.

In anul 53 i.C. generalul roman Crassus a invadat Partia. Sapte legiuni romane au fost invinse la Harran de capetenia armatei parte, nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, pe invadatorul Cirus: lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, ”ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”. Acesta a fost inceputul unei serii de razboaie cu romanii care a durat vreo trei secole. Granita dintre ei era Fluviul Eufrat. „Eu, frate” (!), Frate fiind alt clan conducator al dahilor. Din cand in cand, partii si romanii mai uitau de razboaiele dintre ei si se aliau impotriva altora. Astfel, generalul roman rebel Quintus Labienus si o armata parta, sub comanda regelui Pacorus I, au invadat, in anul 41 i.C., Siria, Cilicia, Caria, atacand Frigia si Asia. Prada a fost extrem de bogata, iar dupa moartea fratelui sau Pacorus, regele Frate al IV-lea a avut ce investi in noua capitala, Ctesifon, pe Raul Tigru.

Lupul a ramas fara urechi

Eufratul devine iar granita intre doua armate „fratesti”, dar potrivnice. Un grup de soldati romani luati captivi de parti au devenit mercenari sub steagul-dragon si au ajuns sa ocupe orasul chinez Li-jien. Acolo, sub influenta dragonilor chinezesti, capul de lup a ramas fara urechi si s-a ales cu o creasta reptiliana. Si asa avea sa fie preluat de multe alte armate. In anul 36 i.C., Marc Antoniu a invadat Mesopotamia cu Legiunea a VI Ferrata si alte unitati, dar a suferit mari pierderi si a fost fericit ca a scapat cu viata, ajungand in Armenia. Prima „runda” a razboaielor romano-parte s-a incheiat. In anul 20 i.C., Tiberius a semnat un acord de pace cu Frate. Ramasi fara potrivnici, partii s-au orientat catre Valea Indusului. Razboaiele cu romanii au reinceput in anii ’60, cand regele part Volosga I a incoronat un alt rege armean in locul celui vasal romanilor. Conflictul s-a incheiat cu un compromis: regii armeni urmau sa fie alesi dintre printii parti, dar cu aprobarea romanilor.

Tot un get i-a invins

Drapelul draconarilor casei regale parte, preluat si de casa regala a Severilor si al imparatilor bizantini

Partii au continuat insa sa forteze mana romanilor, iar Traian s-a hotarat sa puna capat aranjamentului, invadand Partia, in 114 d.C si cucerind capitala. Revoltele nenumarate l-au determinat pe imparatul Hadrian sa retraga armatele. In 165 d.C., capitala a cazut din nou, fara ca intinsul teritoriu al partilor sa fie demilitarizat de romanii cuceritori. Pana la urma, tot un „neam” i-a venit de hac: generalul Septimius Severus, intemeietorul dinastiei romane a Severilor, de origine geta, ca si Traian, de altfel. Cu totii erau neamuri si se intelegeau fara translatori, dar erau rivali cand era vorba de stapanit pamanturi. Generalul Severus a fost proclamat imparat de catre legiunile danubiene, dupa moartea lui Commodus (192 d.C.). Era casatorit cu fiica marelui preot al templului zeului solar Baal, din Emesa (Siria), Gaius Iulius Bassianus, de origine traca. Iulia Domna i-a adus pe lume doi imparati: pe Caracalla si pe Geta! Severus a ocupat capitala partilor in 198, captura romanilor fiind asemanatoare cu cea a lui Traian de la Sarmisegetuza. Legionarii lui Severus luptau tot sub stindardul-dragon, caruia imparatul ii redase demnitatea. Pana la el, dragonul dacic era folosit in exercitiile soldatilor romani, fiind luat la tinta! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei. In 226 d.C., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul si asa a inceput a doua domnie persana, a sasanizilor. Steagul-dragon a trecut la persi, pentru ca, pe cat era de temut, pe atat era si de respectat. (Sfarsitul partii I)

Epopeea steagului dacic de lupta – Partea I

July 8, 2011 • Autor: Adina Mutar

http://www.enational.ro/romania-mea/epopeea-steagului-dacic-de-lupta-partea-i-39579.html/

Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, si-a inceput istoria ca emblema a zeului-pastor Daos!

Emblema zeului Dumuzi, sau Daos-pastorul, sarpele cu cap de lup, pe un sigiliu sumerian

A fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios. A fost preluat apoi de imparatii romani si bizantini, care l-au glorificat.

Steagul solar al razboinicilor dahi

Razboinicul Azidahak, din neamul dahilor, calare pe dragon, ii speria pe persani si in vis, dupa cum se vede in acest tablou mitologic intitulat „Visul cu Azidahak”

Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a razboinicilor. Soarele si zeul sau, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia ca un rege arian e un „Soare de la Rasarit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de lupta, emblemele templelor, efigiile erau inchinate Soarelui.

Steagul original de lupta al dahilor, rebotezat de persani Derafs Kaviani, era tricolor: rosu, galben si albastru; din el s-a pastrat steaua in patru colturi, ca simbol regal, dupa cum aparea pe stindardele dahilor si pe scutul dacic de pe Columna lui Traian, care-l indica pe Decebal

Steagul patrat avand soarele cu raze inscris, numit de persani Derafs Kaviani, este atestat din secolul 9 i.C. , preluat de la masagetii, partii, dacii, sarmatii, care erau adoratori ai Soarelui si purtau acest insemn. Unele grupuri de calusari romani inca mai poarta Soarele in varful unei lanci, asa cum este infatisat un cavaler solar part. Demn de mentionat ca steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben si albastru, conform arheologilor iranieni, care au gasit nenumarate ramasite ale acestui stindard!

Columna lui Traian, care-l indica pe Decebal

Conform cronicarilor, steagul solar patrat a fost inlocuit cu dragonul de catre miticul razboinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de acestia. Etimologia cuvantului, data de persani, era literalmente „azi – dragon” si „dahak – strainul, dacul”, „dragonul dac”. Ferdowsi il numeste pe dahak „fiul lui Mitra”. Il descrie cu serpi iesindu-i din umeri, de fapt mladitele inmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-pastorul, a carui emblema era sarpele cu cap de lup.

Farr, misteriile draconarilor

Un purtator de „draco” imperial roman, dupa J.C.N. Coulston

Purtatorul steagului-dragon era si initiat in misteriile zeului Mitra – caruia iranienii-persani ii spuneau Mer – si, de regula, facea parte din familiile nobile. Multe familii nobiliare ale partilor aveau nume derivate din zeitatea solara, de exemplu Mitradate. In cronicile lor, iranienii-persani il numesc Mer-dad. In 1971, armata iraniana a reconstruit, din marturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak. Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observa ceremonialul de innobilare oficiat de preotii lui Mitra, in care se foloseau o cusma din care emanau raze de soare si o sabie curbata! Cavalerii purtatori ai steagului-dragon treceau prin acelasi ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”. La inmormantarea unui draconar se executa un ceremonial de predare a insemnului catre legiune, unde ramanea sub paza pana la desemnarea altui purtator.

In fruntea cavalerilor arcasi

Un comite purtator de „draco”, reconstruire a cercetatorului Stefan Jaroschinski

Dupa cum sublinia istoricul Robert Vermaat, steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor si preluat de sarmati, alani, romani si persii de dupa prabusirea Imperiului Part”. Din cercetarile lui Vermaat reiese ca steagul-dragon era initial doar insemnul cavaleriei. Rolul acestuia era de a determina directia vantului, pentru orientarea arcasilor. Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din doua jumatati, cea de jos fiind mobila (cum este construita si capra de colind), iar coada-sarpe din bucati inelare din material tesut, imbinate prin cusaturi. Prin gura cascata a lupului intra aerul si se umfla corpul tubular, care capata atat unduirea unui sarpe, cat si un suier puternic. Purtatorul steagului-dragon mergea in fruntea cavalerilor arcasi, purtandu-l in mana stanga, astfel ca acestia sa-si corecteze tirul in functie de miscarile dragonului, aratand directia vantului. Vermaat aminteste de numeroasele reprezentari ale acestuia pe Columna lui Traian si pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius, subliniind ca originea steagului este certa a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atat de aliati, cat si de inamici, suferind unele transformari la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatica. Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi. Din Historia Augusta aflam ca atunci cand imparatul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.

„Draco” in armata romana

Draconar sarmat dintr-o legiune romana, pe o stela din Chester

J.C.N. Coulston, in lucrarea “The draco standard”, publicata in Journal of Military Equipment Studies, amintea ca romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – incepand cu secolul 2 d.C. La inceput, romanii il foloseau in jocuri militare cavaleresti numite Hippica Gimnasia. Arrian este cel care descrie astfel de exercitii militare, in care steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari si folosit ca tinta, punctand cei care reuseau sa-i ajunga pe purtatori si sa atinga coada dragonului. Dragonii folositi in acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit in parazi militare, dupa care a intrat in dotarea unitatilor de cavalerie inarmate cu lanci, unul la fiecare cohorta. O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcatuiau o casta. Multi istorici considera ca respectul pentru stindard a fost impus romanilor, pana la urma, de cavalerii traci intrati in componenta legiunilor romane.

Imparatesele gete au impus respectul

Insa Historia Augusta o mentioneaza pe mama imparatului roman Septimus Severus (193-211 d.C.) – adica bunica imparatilor Caracalla si Geta! Aceasta a visat ca a adus pe lume un sarpe purpuriu – semnul casei regale a partilor – cu o noapte inainte de a-l naste pe viitorul imparat. Astfel, sarpele-dragon cu corp purpuriu si-a recapatat demnitatea traditionala si a intrat in standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub imparatii Gallian (253-268 d.C.) si Aurelian (270 d.C.) In Historia Augusta se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul sa mearga cu capul si pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Cand imparatul Galerius a atacat Persia in 290 d.C., atat infanteria, cat si cavaleria aveau draconari. Ca si armata persana, care-l mostenise de la parti. Doar ca dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian. Asta pana in secolul 3 d.C., cand si romanii adopta creasta reptiliana, dupa cum arata ramasita unui „draco” descoperit in fortareata Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civila) in afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri. Doua gauri strabat botul, indicand locul unde se infigea sulita. Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea suierului.

Dragonii personalizati ai imparatilor bizantini

In secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” in „purtatori de dragon”. Dupa 357 d.C., imparatii Constantin si Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, aceasta culoare desemnand, de la Arsace incoace, casa regala. Conform lui Ammianus Marcellinus, Iulian – Cezar (mostenitor al tronului) si comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.C.) impotriva triburilor germanice, a fost numit de catre trupe Augustus (imparat al Bizantului) si incoronat de un draconar. Acesta si-a scos colierul de aur de la gat si l-a pus pe capul Cezarului, in semn de coroana solara. Insa, Iulian a refuzat titlul. Tot Marcellinus a scris ca sarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian sa recapete controlul trupelor in batalie, intr-un moment crucial, cand jumatate din cavalerie fugea in dezordine. Un tribun, care fugea impreuna cu soldatii sai, a zarit sulita cu dragonul imperial si „s-a oprit, a palit si s-a intors pe campul de lupta, chemat de stindard”. Astfel, Iulian a recapatat controlul asupra trupelor sale. El a murit in 363, in batalia pentru cucerirea capitalei partilor, Ctesifon!

Magister draconum

Din secolul 5, intra in standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit in numeroase inscriptii si intr-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, avand pozitia imediat dupa cea de tribun. Se pare ca se formase o scoala de draconari sau un club de elita. Prudentius, in Peristephanon, ii canta pe draconarii care poarta colane de aur, ca recunoastere a aportului adus in batalii. Ammianus scria insa ca draconarii erau alesi dintre purtatorii de colane de aur, aratand ca numai elita putea primi o asemenea functie. Inscriptii din Sardinia arata existenta rangurilor de „optio draconarius” si „bearcus draconarius”, pozitii superioare, vagi, sub pozitia de magister. Draconarii sunt amintiti si in manualul Strategikon al imparatului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.). La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar isi pierduse insemnatatea militara, ramanand cea religioasa. Draconarii erau condusi de un grup de10 clerici atasat unei prefecturi. Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducatorilor razboinici, casta la care isi declarau apartenenta toti marii voievozi romani. Aceasta fusese infiintata dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”. Dupa secolul 6, draconarii dispar din armata bizantina.

Ultimele aparitii

Un dah luat prizonier de romani, de pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius

Steagurile-dragon au continuat sa ramana in uzul cavaleriei in Caucaz si Georgia, iar in vest, purtat de catre francii lui Carol cel Mare, dupa cum apare in Psalterium Aureum , ca ilustrata la Psalmul 59. Tapiseria Bayeux infatiseaza „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson in batalia de la Hastings (1066), acesta murind aparand stindardul cavaleriei. Urmatoarea ilustrata este din secolul 14 si apare in manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron. Il purta legendarul rege Arthur. Velsii (rudele vlahilor) trecusera Y Draig Goci ( Dragonul Rosu inaripat) pe steagul lor, unde se afla si astazi. In crestinism, dragonul este asociat, in sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac.

Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici!

Epopeea steagului dacic de lupta – Partea II

July 15, 2011 • Autor: Adina Mutar

http://www.enational.ro/romania-mea/epopeea-steagului-dacic-de-lupta-partea-a-ii-a-41572.html/

Un material bine scris, un articol excelent!

Multumim autorului.

Merita citit!

Admin