Haremul [ în arabă, „loc interzis” ], intre MIT si REALITATE! O interesanta perspectiva istorica! Multumim, Historia.ro!

                        

 

Haremul, care în arabă înseamnă „loc interzis”, a ajuns să fie sinonim cu tot felul de imagini care fluctuează de la un paradis al păcerilor carnale la o închisoare a femeilor ajunse pe mâna otomanilor sau a arabilor. Ce este adevărat şi ce nu din poveştile fanteziste ţesute în jurul acestei instituţii vedem în cele ce urmează.

 

Despre această instituţie s-au păstrat foarte puţine detalii – şi multe dintre reprezentările pictorilor din diverse epoci sunt doar legende fanteziste. De fapt, căsătorii multiple întâlnim în diferite timpuri și părți ale lumii: de la faraonii egipteni la împărații Chinei și până la diverși lideri africani. Interesant este însă că ele se fac în ambele sensuri.

 

În vreme ce noi cunoaştem mai mult forma poligină, sub forma haremurilor de la musulamani (toate acestea compuse din femei), trebuie spus că în mai multe regiuni din Tibetul de azi se practică căsătoriile poliandre, în care o femeie se căsătoreşte cu toţi fraţii soţului ei. Se cunoaște faptul că haremul este una dintre temele favorite ale mișcărilor feministe când se aduce vorba despre exploatarea femeilor de către bărbaţi. Totuși, astfel de exemple ca acela din Tibet – și el nu e singular – pot releva alți indicatori ce țin de stil de viață, tradiție, cultură etc.

 

O formă de organizare socială asemănătoare familiei

Ne vom opri de această dată doar asupra haremului ca instituție în lumea otomană. Haremul constituie, astfel, o formă de organizare socială asemănătoare familiei. Pe de altă parte, acest cuvânt face referiri și la partea „arhitecturală”, deoarece haremul constituie și așezământul specific activității pe care o semnifică, în sensul că este un adevărat complex, cu spital, dormitoare, moschei.

Fiecărui musulman religia îi dă voie să își ia patru soții, care urmează să locuiască în această parte a casei. În cazul sultanilor, pe lângă soții mai existau: concubine, cadâne și sclave, numărul lor fiind impresionat. Din acest motiv, haremul de la Topkapi, care a fost extins după incendiul din 1665, are un spital, o spălătorie, 2 moschei, chioșcuri și 300 de camere, pe lângă alte servicii, ridicându-se pe mai multe niveluri.

 

Sistemul de robi sau tributul de sânge

Lăsând deoparte confuziile din care mulţi au dezvoltat teorii şi materiale de propagadă – printre care acelea că haremul era închisoarea femeilor, locul unde se făceau tot felul de orgii sexuale sau, dimpotrivă, că numărului prea mare de cadâne făcea ca unele dintre ele să îmbătrânească şi să moară virgine pentru că sultanul nu avea timp de ele – haremul otoman avea o serie de reguli stricte şi clare.

 

Foto: Reprezentare a Haremului, mai aproape de ce ar fi fost el în realitate. In imagine se poate observa paznicul haremului, Eunucul Negru.

 

El făcea parte integrantă din sistemul de robi (kul) pe care se baza întreaga societate otomană, nu doar cea a Palatului Imperial. Palatul Sultanilor era centrul guvernării statului otoman. Guvernatorii, comandanţii militari şi toţi cei care exercitau autoritatea imperială veneau din Palat şi erau servitorii/robii sultanului. În palat ei primeau o educaţie specială, după care erau numiţi în diverse funcţii de stat.

 

Robii datorau totul sultanului şi de aceea legăturile cu familia creştină sau de o altă religie decât cea islamică erau retezate încă de la intrarea în devşirme. Copiii erau recrutaţi la vârste fragede pentru a deveni robi ai sultanului (la 3-7 ani), doar de la familiile creştine sau de o altă religie decât cea musulmană, din toate regiunile care aparţineau exclusiv Imperiului. Ţările Române, care erau plătitoare de tribut şi vasale, nu aveau acest tribut de sânge, aşa cum se insinuează în filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul”. În plus, dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor îl avea doar sultanul, nimeni altcineva. Aşadar, recrutarea robilor avea loc doar din raiale şi din provinciile guvernate de paşa-le. Acestora se adăugau şi robii proveniţi din conflicte.

 

Până la Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, alegerea vizirilor se făcea dintre musulmanii nativi, în particular ulema-le. După ce acesta a ales un Mare Vizir dintr-o veche familie de birocraţi, la moartea acestuia, yenicerii instigaţi de paşa-lele provenite dintre robi l-au ucis într-un mod brutal şi au impus regula ca Marele Vizir să vină doar dintre oamenii cu status de robi. Trebuie spus că robi nu puteau fi copii ai musulmanilor, iar motivul era acela că în cazul în care aceşti copii vor ajunge în diverse funcţii îşi vor sprijini familia mai mult decât pe sultan. Mentalitatea otomană despre sclavi şi robi nu este asemănătoare cu cea general vehiculată. Fiecare dintre aceşti indivizi avea propria şansă de a deveni o personalitate pe criterii de merit.

 

Haremul, parte integrantă a sistemului de robi

Dacă de robii băieţii, care urmau să devină paji şi să ocupe diverse funcţii în cadrul administraţiei palatului sau a birocraţiei de stat, se ocupa kapi agasi (eunucul alb), superintendentul întregului Palat, de roabe se ocupa harem agasi (eunucul negru). Rolul acestuia va creşte mereu în momentul în care influenţa uneia dintre soţii sau a haremului în ansamblu îşi va face simţită prezenţa asupra sultanului, cum este cazul Roxelanei.

 

În privința numărului, trebuie spus că pe la 1475 erau 400 de femei sclave în Palatul de la Topkapi. Toate aceste fete treceau printr-un proces de educaţie şi instruire. În tradiția otomană se obișnuia concubinajul alături de sclave, concomitent cu mariajul legal pentru reproducere. Sclavia concubinajului presupunea şi ea folosirea sclavelor femei pentru reproducere; dar copiii proveniți din relațiile cu sclavele concubine, spre deosebire de cei proveniți din relațiile cu soțiile legale, nu erau recunoscuți pentru moștenire. Între soțiile și concubinele din Harem exista întotdeauna competiție.

În timp s-a evoluat de la poziția de sclavă concubină la cea de preferată, ceea ce presupunea o potențiala recunoaștere a drepturilor moștenitorilor proveniți din relațiile cu Sultanul. Puterea femeilor din Harem era direct exercitată în pozițiile pe care le ocupau în cadul familiei. Deși nu erau legitimate cu titlu de favorită, ele puteau accede la titlul de „sultan kadin”, ceea ce le consolida poziția în ierarhia din harem.

 

Când ajungeau la palat, fetele erau novice – acemî-i. Sub supravegherea kahya kadin-ei, femeia supraintendent, ele erau formate ca femei rafinate. Învățau principiile islamului, dar în acelaşi timp şi alte îndemânări: broderia, cusutul, dansul, cântatul, folosirea instrumentelor muzicale, teatrul de marionete, nararea etc. Ca fiecărui paj căruia i se încurajau aptitudinile, femeile din harem erau încurajate să se dezvolte fiecare în diverse direcţii. În timp, novicele dobândeau diferite ranguri: câriye, şagird, gedikli (fecioare în așteptare) şi usta. Din ultima categorie erau alese femeile care ajungeau efectiv în patul sultanului.

 

Acestea se numeau haseki, favorite. Dintre ele erau alese cele patru soţii (patru este cifra considerată canonică de legea islamică). Acestea deveneau kadin, cadâne. Totuşi, dacă o favorită năştea un copil de sex masculin, ea devenea baş-kadin şi se bucura de întâietate între celelalte femei, primind chiar un apartament separat pentru ea şi copiii săi.

 

Un statut special îl aveau soţiile canonice, luate de sultani dintre fiicele diverșilor conducători străini. Ele ajungeau direct în vârful ierahiei, dar sultanul putea să aibă o altă favorită.

 

Revenind la Suleyman Magnificul şi la epoca sa, atât serialul turcesc, cât şi istoricii vorbesc despre influenţa pe care o sclavă ruteană, Roxelana, ajunge să o manifeste asupra sultanului, unul dintre cei mai puternici oameni ai secolului al XVI-lea. Ea va deveni Hurrem Sultan, soţie oficială, ceea ce nu se obișnuia, şi va fi favorizată împreună cu copiii ei. Mai mult chiar, dragostea lui Suleyman pentru aceasta va face ca el să ia multe decizii, inclusiv de strategie politică şi diplomatică, influenţat sau împreună cu Roxelana. Lucrurile acestea sunt oarecum excepţionale într-o oarecare măsură pentru că nu vorbim de o căsătorie monogamă; pe de altă parte, se deschide în istoria imperială otomană o perioadă în care haremul capătă o influenţă extrem de mare.

 

 

Cine conducea haremul?

Cea care stăpânea efectiv haremul era mama sultanului în funcţie – valide sultan. Aceasta putea fi, de multe ori, o fostă favorită a sultanului defunct, nu neapărat una dintre soţiile recunoscute de şeriat, legea islamică. În aceste condiţii, a existat chiar o perioadă, 1574-1687, în care căsătoriile canonice nu au fost încurajate, iar influenţa valide-sultan-elor a crescut foarte mult.

 

Eunucul negru se afla în aceeaşi relaţie de subordonare faţă de valide-sultan, precum eunucul alb faţă de sultan. După moartea mamei sultanului, prima cadână devenea conducătoarea haremului.

Femeilor nu le era îngăduit să îl întâlnească oricum pe sultan. Ele trebuiau să se ascundă când auzeau papucii de casă ai acestuia ţintuiţi în cuie din argint. Nu era permis ca sultanul să se îndrăgostească de vreo novice. Personalul haremului ca şi pajii primeau un stipendiu zilnic şi o înzestrare cu haine, fiecare având o uniformă specială. Ideea că 400 sau mai multe femei stăteau timp de zeci de ani la dispoziţia unui sultan este greşită pentru că multe fete deveneau soţii ale pajilor atunci când aceştia părăseau Palatul pentru servicii în afara acestuia. Recrutarea şi ieşirea din serviciul direct al sultanului erau procese continue.

 

Cele mai multe dintre femei nu erau prezentate sultanului, ci numai acelea de o extrordinară frumuseţe si talent, văzute ca niște potențiale concubine, erau pregătite pentru acest pas. Ele erau învățate să danseze, să recite poezii, să cânte la diverse instrumente muzicale și inițiate în arta erotică. Numai cele mai dotate si talentate ajungeau să fie prezentate sultanului.

 

Despre eunuci şi paza haremului

Paza haremului era asigurată de eunucii negri, şeful acestora fiind Marele Eunuc Negru. Termenul de eunuc provine din greaca veche şi semnifică „păzitorul dormitorului”, însă meseria era mult mai veche. Eunucii negrii erau, de obicei, capturați din Egipt, Abisinia sau Sudan și transportați pe Marea Mediterana către târgurile de sclavi din Mecca, Medina, Beirut, Izmir sau Istanbul. Exista o regulă ca toți eunucii, albi sau negri, să fie castrați înainte de a ajunge pe pieţele de sclavi deoarece în zonele islamice operația era interzisă. Totuși, folosirea sclavilor castrați nu era reglementată, permiţându-se așadar folosirea lor.

 

Exista o diviziune a eunucilor: cei cărora li se îndepărtau testiculele cu ajutorul unui brici, rana fiind cauterizată apoi cu ulei încins, și cei cărora le era îndepărtat penisul. Eunucii negri făceau parte din prima categorie, iar cei albi, din a doua. Ambele categorii erau folosite în Palatul Imperial de la Istanbul. Dacă eunucii negri se ocupau de paza haremului, cei albi făceau parte din administrația Palatului și de robii băieți.

 

Revenind la paznicii haremului, Marele Eunuc Negru era corespondentul unui general de armată ocupând funcția de kizlar aga. El avea dreptul să se apropie de sultan oricând și să fie folosit ca mesager pentru mesaje private între sultan și Marele Vizir, fiind totodată o legătură importanta între sultan și mama acestuia, valide sultan. Kizlar aga avea obligația de a a acompania fiecare femeie în interiorul dormitorului sultanului și era practic singurul bărbat care putea intra liber în harem pentru orice fel de urgență nocturnă. Avea și funcţia de martor la căsătoria sultanului, la ceremoniile de naștere, ocupându-se personal de organizarea evenimentelor imperiale – petrecerile de circumcizie, nunți și sărbători. De asemenea, avea puterea și obligatia de a pedepsi orice femeie din harem acuzată de crimă, ducând-o la locul de execuție, punând-o în sac și aruncând-o în Bosfor, pe malul căruia este aşezat palatul Topkapı.

 

Începând cu Suleyman, puterea și influența haremului asupra sultanului sporesc. În timp, aceștia au renunțat să îşi mai conducă campaniile militare, să fie tot mai apropiați haremului și izolați de realitățile politice. Acest fapt a dus și la creșterea importanței Marelui Eunuc Negru, dar și la declinul Imperiului Otoman.

 

Foto: Azi, haremul de la Topkapı este un punct de atracţie al fostei capitale imperiale

 

Bibliografie:

Mantran, Robert,Istoria Imperiului Otoman,București, Editura All, 2001.

Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică: 1300-1600, Editura Enciclopedica , 1996.

Turnbull, Stephen, The Ottoman Empire 1326-1699, New York: Osprey Publishing, 2003.

 

Sursa: Historia.ro

Haremul: de la mitul plăcerilor la realităţile stricte din Palatul sultanilor

====================================================

==========================================================

=================================================================