Un punct de vedere interesant! Pământul, ca „grădină zoologică”! Zeii care l-au creat, au fost "exilati" aici! Motivul real al acestui exil nu ar fi răzvrătirea fiului cel mare împotriva tatălui său, ci unul de natură sexuală!

 Zeii care au creat Pământul ca „grădină zoologică”, vizitându-l din când în când, la un moment dat s-au mutat aici. Cel puțin asta ne spun miturile din întreaga lume. De ce s-au hotărât să-și mute reședința pe planeta noastră? Legendele susțin că nu au avut de ales, fiind exilați aici.

Cea mai cunoscută astfel de legendă este cea creştină, care susţine că serafimul Lucifer, în încercarea de a-şi detrona tatăl, s-a luptat cu fratele său, arhanghelul Mihail (Mîkhā’ēl în ebraică). Fiind învinşi, Lucifer şi adepţii săi au fost aruncaţi pe Pământ, fiind cunoscuţi din acel moment ca “îngeri decăzuţi”. Biblia nu este prea „darnică” în ceea ce priveşte amănuntele acestui război. Singurele menţiuni se găsesc în Noul Testament: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.” (Apocalipsa 12:3-4),  „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa 12:7-9), „Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Evanghelia după Luca 10:18).

 

 

Mitologia iudeo-creştină spune că balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraică) sau Satan, primul şi cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam şi Eva şi traducerea în slavonă a Cărţii lui Enoh îl consideră pe acesta arhanghel, nu serafim. Cum serafimii erau iniţial demoni ai deşertului cu formă de şerpi înaripaţi, iar Lucifer este numit balaur sau şarpele cel mare, putem trage concluzia că acesta era serafim, nicidecum arhanghel. O versiune a legendei este cea în care Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru a-i lua locul. În Coran întâlnim altă variantă, mândria fiind cea care l-a făcut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în faţa oamenilor, aşa cum îi ceruse Allah. Iar o a treia versiune este cea în care se spune că Lucifer a ales să se răzvrătească din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri. Personal, consider că prima variantă este cea mai plauzibilă, războiul având loc înainte de apariţia oamenilor pe Pământ.

 

 

Armata lui Dumnezeu a fost condusă de arhanghelul Mihail, care a reuşit să-l învingă pe Lucifer şi să-l arunce pe Pământ împreună cu ceilalţi îngeri răzvrătiţi. Astfel, Mihail a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu, luându-i locul fratelui său mai mare, Lucifer.

Hitiţii credeau că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu (paharnicul său şi primul dintre zei) l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastră ci însoţit de mulţi adepţi, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care mai târziu va încerca să câştige tronul prin aceeaşi metodă ca şi tatăl său.

În Tibet exista ideea că Jambudvipa (Pământul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a făcut să se prăbuşească pe Jambudvipa. Împreună cu el au căzut şi alţi complici, tot la fel de lipsiţi de delicateţe ca şi el. Iniţial, zeii erau capabili de zbor. Însă, după ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rău a pus stăpânire pe ei. Au devenit nervoşi şi invidioşi şi, probabil cel mai important, nu au mai fost capabili să zboare. Nu ştim exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat căderea zeului şi a complicilor săi, dar e posibil să aibă legătură cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.

Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru zei au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leşul ei. Pentru că şi-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare (primul conducător). Supărat, fratele său Quetzalcoatl l-a lovit din cer cu o bâtă de piatră, devenind astfel noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pământ şi, ca răzbunare, şi-a pus jaguarii să omoare toţi oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alţi oameni, dar fratele său i-a preschimbat pe toţi în maimuţe. Înfuriat până peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimuţelor cu un uragan şi a refuzat să mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.

Japonezii povestesc că Takama no Hara („marea câmpie cerească”) era condusă de doi fraţi: zeiţa soarelui, Amaterasu-o-mikami şi zeul furtunii, Susano-o. Cei doi nu se prea înţelegeau, zeul furtunii şicanând-o de multe ori pe sora lui. Într-o zi, acesta a intrat cu forţa în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o formă de viaţă materială (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeiţa soarelui s-a enervat la culme şi s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Zeii au încercat să o convingă să iasă din peşteră, dăruindu-i diverse obiecte, însă Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsă totuşi în momentul în care o altă zeiţă, Ame-no-uzume no mikoto („fata cerului”), s-a dezbrăcat şi a început să danseze obscen în faţa grotei. Auzind larma zeilor, curioasă, Amaterasu a ieşit. Privindu-se într-o oglindă, i-a revenit buna dispoziţie. Însă pentru fapta sa, Susano-o a fost expulzat fără milă, condamnat să locuiască pe Pământ şi să nu se mai întoarcă în cer niciodată.

Grecii antici susţineau că Ouranos, primul conducător al Universului, avea darul profeţiei. Prin urmare, a aflat printr-o viziune că unul dintre copiii săi îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, şi-a închis toţi copiii (doisprezece titani, trei ciclopi şi trei hecatonchiri) nu pe Pământ, ci în Tartar, o închisoare din interiorul Terrei. Titanii au reuşit să se elibereze şi s-au răzvrătit împotriva tatălui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introduşi în panteonul noilor zei, a apărut mitul lui Hephaestus, făurarul zeilor. Homer spunea că Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâţeniei lui de către mama sa, Hera. El a căzut nouă zile şi nouă nopţi până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis şi Eurynome.

 

 

O altă variantă a legendei spune că Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când Zeus a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. Hephaestus a căzut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insulă, l-au îngrijit pe zeu şi l-au învăţat arta meşteşugurilor. În ambele variante, Hephaestus a devenit şchiop după cădere, la fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.

Un mit asemănător cu cel al lui Ouranos se întâlneşte în Scandinavia. O profeţie spunea că zeii vor fi distruşi de copiii zeului Loki şi ai uriaşei Angrboda (lupul Fenrir, zeiţa Hel şi şarpele Jörmungandr). Drept pentru care au fost alungaţi din Asgard (lumea zeilor). Fenrir a fost înlănţuit de o stâncă la un kilometru sub pământ, Hel a devenit conducătoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul ce înconjoară Midgard (Pământul). Din păcate pentru zei, în timpul Ragnarokului (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) s-a împlinit profeţia.

Dogonii din Mali povestesc că Nommo a fost prima fiinţă creată de zeul cerului, Amma. La scurt timp după naşterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a răzvrătit împotriva ordinii universale create de Amma. Pentru a restabili ordinea, zeul l-a tăiat în bucăţi pe rebel, împrăştiindu-i trupul pe tot Pământul. Acest Nommo şi-a folosit corpul pentru a hrăni oamenii şi le-a dăruit principiile sale despre viaţă.

În mitologia antică, exilul era cea mai mare pedeapsă acordată unui zeu. Într-un text babilonian, Marduk se plângea că a fost exilat din oraşul său, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil și Ninlil, zeul a primit aceeași pedeapsă pentru că a violat-o pe Ninlil. În timp ce zeiţa se scălda într-un râu, Enlil („stăpânul aerului”), care tocmai trecea pe acolo, a văzut-o goală şi s-a excitat foarte tare. Aşa că şi-a încercat farmecul de cuceritor pe tânăra zeiţă. Aceasta însă l-a refuzat, motivând că este virgină (şi probabil dorind să rămână aşa până la căsătorie). Prefăcându-se că acceptă refuzul, el a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca.

 

Dacă în mitul japonez era vorba despre o tentativă de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naivă, fecioara a acceptat plimbarea iar, odată ajunşi în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit şi trimis in Lumea de jos (Pământul). Contrar tuturor aşteptărilor, zeița l-a urmat, iar Enlil a luat-o de soţie, dăruindu-i titlul de Ninlil („zeiţa aerului”). Se spune că, de fapt, nu Enlil a sedus-o, ci lucrurile au stat tocmai invers. Mama ei a trimis-o să se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând că el se va îndrăgosti de ea după ce o va vedea în toată splendoarea ei. Misiune îndeplinită fără niciun fel de probleme.

Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărţite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al stabilirii zeilor pe Pământ, adică exilul. Prin urmare nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoşii noştri, în loc să căutăm alte explicaţii lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau încăpăţânare evoluţionistă. Dar dacă motivul real al acestui exil nu ar fi răzvrătirea fiului cel mare împotriva tatălui său, ci unul de natură sexuală?

 

- va urma -

================
================================
==============================================================